KineBlog

M-am mutat

2008-12-31T21:24:00.008+02:00

Dragii mei, cum pînă şi ursul se dă dus din bîrlog, şi eu m-am gîndit că era nevoie de o schimbare şi m-am mutat. Mi-am luat blogul în spinare, cu toate cele, şi m-am dus pe wordpress. Adresa la care mă găsiţi este http://urbanlightz.wordpress.com/, iar, după cum ghiciţi, proiectul se va numi de acum urbanlightz. Vă aştept acolo. Cei care doriţi să-mi lăsaţi şi offlineuri sînt atît pe messu' personal, cît şi pe urban.lightz@yahoo.com.

Vă aştept cu drag. (cei care mă aveţi pe mess va trebui să suportaţi cîteva zeci de massuri - dar nu uitaţi: DON'T IGNORE, JUST ADORE).

KINEcronica - 3 x animaţie: Kung Fu Panda, Wall-e, Beowulf

2008-09-20T13:41:00.012+03:00

În ultimele zile am văzut trei filme de animaţie, unul mai vechi, care îmi scăpase (Beowulf), şi două destul de noi, Kung Fu Panda şi Wall-e. De la desenele inocente, la cele cu încărcătură politică şi pînă la cele care forţează limitele filmului artistic, cele trei fac, împreună, un tablou aproape complet a ceea ce înseamnă animaţie în ultimii ani.

* Po încearcă să se integreze în echipa de karatişti a maestrului Shi Fu

Ultimul apărut, Kung Fu Panda, e o poveste despre devenirea personală a unui urs panda, fiul unui vînzător de tăiţei, care vrea să ajungă un adevărat "dragon warrior". Eterna predică americană: nu contează de unde vii, cum arăţi, ce ai în cap... poţi ajunge cel mai tare, de data asta transpusă într-o facilă poveste cu arte marţiale, în care ursul Po - grasul urs Po - devine practic peste noapte un fel de Karate Kid, după ce îl convinge pe maestru că ar putea fi "the real deal". Un desen animat simplu, care pe alocuri aduce aminte de Shreck - mai ales prin felul în care e construit personajul Po (Frank Black) - amuzant, numai bun pentru copii, de la cele mai mici vîrste. Skadoosh.

* Pentru Wall-E, iubirea vine din spaţiu

Wall-e e un robot compactor simpatic, un fel de copie la nivel de imagine a deja icon-ului E.T., care se iubeşte. Iubeşte lucrurile pe care oamenii le-au aruncat în gunoaie, iubeşte un greiere cu care e prieten, muzica şi filmele muzicale şi o roboată botezată simplu, Eva. Dincolo de povestea de dragoste stă un mesaj destul de facil despre pericolele care pîndesc omenirea care cedează tot mai mult consumerismului, care a uitat de natură, fiind nevoită să o redescopere, care şi-a uitat istoria şi care, într-un final, şi-a pierdut verticalitatea cea mai elementară - mersul biped.
Ca stil, e o animaţie tipică Pixar, curată şi cu o atenţie specială pentru detalii.

* Boewulf impresionează prin detalii. Şi atît

Prin violenţă şi ambiţii, Beowulf se distanţează atît de desenele animate obişnuite, cît şi de cele pentru adulţi, dar care îşi extrag seva din benzile desenate. Urmărind povestea unui personaj legendar, precum Beowulf, Zemekis face un film de lung metraj, la bariera dintre animaţie şi film artistic. Transpunerea actorilor şi a jocului lor e atît de detaliată, încît, în mod paradoxal, monştrii care-şi găsiseră un loc atît de bun în seriile de animaţie, nu mai par la locul lor. Par grosolani şi improvizaţi, mai ales dacă e să te gîndeşti la dragonul din final.
Din păcate, Beowulf nu reuşeşte să transmită nimic, rămîne rece şi violent, un film cu eroi legendari şi nimic mai mult.

KINEcronica - "Oraşul bărbaţilor" odată zei

2008-09-13T03:52:00.006+03:00

* Laranjinha şi tatăl său recuperează anii pe care nu i-au petrecut împreună
Există multe motive pentru care ai putea privi Oraşul bărbaţilor (Cidade dos Homens) drept continuarea firească a mult mai cunoscutului Cidade de Deus. Începînd de la cadrul de desfăşurare a acţiunii - Brazilia contempoarană cu favelele ei - pînă la dinamismul extraordinar al montajului şi chiar pînă la faptul că regizorul lui Cidade de Deus, Fernando Meirelles - este acum producătorul serialului şi lungmetrajului Cidade dos Homens.
Atmosfera creată de această dată de Paulo Merelli pare ruptă din cea din City of God, dar pare să nu aibă
intensitatea acesteie. Totuşi, surse internaţionale afirmă că lungmetrajul City of Men este clear mai hard decît serialul, care urmăreşte poveştilor aceloraşi Acerola şi Laranjinha, interpretaţi ce cei doi actori-posibil-să devină-fetiş al lui Meirelles, Douglas Silva şi Darlan Cuhna.
Acerola şi Laranjinha devin bărbaţi în timpul unei serii de bătălii sîngeroase între găştile din favele. Aşa descoperă că sînt bărbaţi - deşi în majoritatea cazurilor par a rămîne doar nişte copii. Acerola descoperă ce înseamnă să fii tată, în timp ce Laranjinha trece prin prima experienţă erotică şi primele întîlniri cu tatăl natural.
Ambi trebuie să ducă o negociere continuă între ceea ce devin şi regulile clanurilor pe care le-au părăsit sai la care aderă. Chiar dacă pe final scenariul devine greoi şi melodramaric, totuşi la capitolul imagine filmul excelează. Aşa că nu pot decît să-l recomand, ca o revizitare a locurilor pe care le-am părăsit după ce s-a terminat Cidade de Deus.

KINEcronica - "Bringing Up Baby": Să tot rîzi 70 de ani

2008-09-10T23:51:00.007+03:00

Acum şapte decenii, regizorul Howard Hawks, distribuia un cuplu memorabil în comedia sa Bringing Up Baby. Katharine Hepburn şi Cary Grant deveneau, în 1938, "cuplul atomic", omul de ştiinţă riguros şi aproape mortificat, scos din viaţa supra-programată de o femeie imprevizibilă, pentru care lumea se mişcă după alte reguli, norme şi logică.

* Katharine Hepburn şi Cary Grant în unul dintre cele mai bine jucate momente ale filmului

Katharine Hepburn e explozivă, plină de viaţă, amuzată şi amuzantă, în timp ce Cary Grant e destul de plat. Scenariul e plin de răsturnări de situaţie, în genul comediilor shakespeariene, momentele comice curgînd în cascadă pe tot parcursul filmului, pînă la un final liniştit şi previzibil.
Un film pe care vi-l recomand pentru o seară din timpul săptămînii, poate pentru o luni cînd vrei să uiţi că a mai început o săptămînă.

KINEnews - Un alt caz de plagiat la Hollywood

2008-09-09T22:18:00.002+03:00

De data asta e vorba de filmul lui D.J. Caruso, Disturbia, care i-a avut în distribuţie pe Shia LaBeouf şi Carrie-Anne Moss. Producătorii au fost daţi în judecată de Sheldon Abend, cel care deţine drepturile de autor pentru romanul lui Cornell Woolrich, It Had to Be Murdered (1942). Şi poate că scandalul nu ar fi fost atît de mare dacă acesta nu ar fi chiar romanul după care Hitchcock şi-a făcut celebrul Rear Window.
Chiar dacă încasările de la Disturbia au fost modeste - 80 de milioane de dolari anul trecut - se pare că şi posesorul drepturilor de autor pentru roman vrea o parte, care se anunţă consistentă.

KINEnews - Spiderman revine... de două ori

2008-09-08T23:41:00.005+03:00

Sony a anunţat că urmează să facă următoarele două filme din seria Spiderman, primul fiind programat pentru 2011. Deocamdată, producătorul încearcă să îi coopteze în echipă pe actorul Tobey Maguire şi pe regizorul Sam Raimi. Din declaraţiile celor de la Sony, Maguire a fost singurul actor pe care l-au luat în considerare.

KINEnews - Fraţii Coen încep filmările la "A Serious Man"

2008-09-08T16:54:00.003+03:00

Fraţii Coen se întorc în Minnesota pentru a începe filmările la ultimul lor film, "A Serious Man". Cei doi nu au mai filmat în statul american Minnesota de 12 ani, de la filmul "Fargo", recompensat de Academia americană de film.
După ce anul acesta au prezentat la Veneţia "Burn After Reading", cei doi se confruntă cu un scandal legat de mult-premiatul "No Country for Old Man". Actorul Tommy Lee Jones cere să i se plătească 10 milioane de dolari din bonusuri, bani pe care nu i-a primit pînă acum. Procesul a fost intentat împotriva Paramount Pictures.

KINEnews - Friedkin, Allen şi Cronenberg o fac cu Domingo

2008-09-08T10:38:00.003+03:00

Celebrul tenor Placido Domingo, director al Operei din Los Angeles din 2001, a ales trei grei ai Hollywood-ului pentru a realiza o serie de spectacole din această stagiune. Astfel, Woody Allen şi William Friedkin vor regiza "Tripticul" lui Puccini, în timp ce David Cronenberg va lucra la punerea în scenă a operei "The Fly", după Howard Shore. Dintre cei trei, numai Friedkin a mai regizat spectacole de operă în SUA şi peste hotare. Preţul unui bilet la Opera din Los Angeles variază de la 20 la 250 de dolari.

KINEnews - "The Wrestler" pune Leul la podea

2008-09-08T01:24:00.004+03:00

"The Wrestler", ultimul film al lui Darren Aronofsky şi care îl are ca actor principal pe celebrul Mickey Rourke (foto dreapta), a luat Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia. Se pare că Rourke, care interpretează un luptător în vîrstă care încearcă o revenire, a impresionat prin prestaţie juriul condus de Wim Wenders, care a regretat faptul că regulile festivalului nu-i permit să îi ofere premiul pentru cel mai bun actor. La Veneţia, un actor care a jucat în filmul cîştigător la categoria cel mai bun film nu poate primi un premiu pentru prestaţia sa.
Leul de argint, pentru cel mai bun regizor, a ajuns în Rusia, la Alexei German Jr., nominalizat pentru "Paper Soldier", povestea cursei sovietice de a duce primul om în spaţiu.
Premiul special al juriului şi cel pentru scenariu au ajuns la echipa filmului etiopian "Teza", o poveste despre dictatura din Etiopia, în timp ce actriţa americană Jennifer Lawrence a primit premiul pentru debut. Pentru detalii, consultaţi site-ul oficial al festivalului, aici.

KINEnews - "Bangkok Dangerous", timid pe primul loc

2008-09-08T01:07:00.007+03:00

Se pare că ultimul film de acţiune care îl are ca protagonist pe Nicholas Cage, "Bangkok Dangerous", a reuşit "performanţa" de a se situa pe primul loc la box office, în cel mai slab weekend ca vînzări din ultimii cinci ani. "Bangkok Dangerous" a încasat doar 7,8 milioane de dolari, iar următoarele clasate au fost "Tropic Thunder" şi "The House Bunny". În primele cinci filme rămîne "spărgătorul de topuri", "The Dark Knight", care a încasat în acest weekend 5,7 milioane de dolari.

Back in business

2008-09-08T00:41:00.002+03:00

Am lipsit cam mult. Mai exact am dispărut. Revin acum, dar fără promisiuni. Cînd o să fie timp o să fie şi posturi. Şi cine ştie, poate pot face şi mai mult.
Să ne citim mai des şi să nu uităm de filme.
Deocamdată, consultaţi programul cinematografelor clujene de săptămîna asta. Şi luaţi şi un trailer la filmul pe care îl aştept cel mai mult toamna asta. Blindness, ultimul lungmetraj al lui Meirelles (City of God), cu Julianne Moore. Slăbuţ cotat deocamdată, dar să aşteptăm. Click pentru trailer.

April bucăţi

2008-07-22T00:06:00.003+03:00

Pieces of April a fost lansat în 2006, la Sundance Film Festival. După aceea a tot adunat nominalizări şi premii, mai ales la festivalurile cu gust şi pentru indie. Realizat în perioada în care actriţa principală, Katie Holmes, prindea la adolescenţi cu rolul din Dawson's Creek, filmul a fost totuşi un succes în special pentru regizor şi pentru mult mai experimentata Patricia Clarkson (recent pe marile ecrane în Dan in Real Life).

La fel ca muzica indie americană, şi Pieces of April (pe alocuri un "strămoş" al mult mai vizibilului Juno) e destul de soft, mai degrabă e ca un înveliş moale care acoperă ceva ce cade greu la stomac. Pe sfert comedie, drama scrisă şi regizată de Peter Hedges (scenarist pentru About a Boy şi Dan in Real Life şi regizor pentru ultimul) nu prea te îndeamnă la rîs. Tema gravă, cea a regăsirii, a iertării, e pusă în schema unui road-trip ce seamănă mai degrabă cu un ultim drum. Iar "bucata April" e deconstruită şi reconstruită subtil pe parcursul întregului film. Pentru că April (Katie Holmes) trebuie să fie astfel recuperată afectiv de familia (pe) care a părăsit-o şi care trece printr-una dintre acele situaţii-limită ce dau tonul marilor regăsiri în destul de multe filme americane.
Ce e de remarcat e stilul "amatoristic" de filmare, care face povestea să devină mai familiară, ingeniozitatea scenariului, fără artificii şi ruperi bruşte de ritm, jocul Patriciei Clarkson şi distribuţia foarte bine făcută. Overall, un film de văzut, mai ales pentru "indie"ni.

Să rîzi la trecut

2008-06-20T22:59:00.003+03:00

Nu l-am mai vizitat pe Chaplin de cînd eram copil şi ai mei se tot uitau - graţie televiziunii din primii ani postcomunişti - la filmele lui Chaplin şi, mai ales, ale cuplului Laurel şi Hardy. Am mai revăzut secvenţe, dar nu am petrecut împreună mai mult de o oră.

Zilele trecute am văzut Goana după aur (The Gold Rush) film care a lăsat în istoria cinematografiei o serie de secvenţe-cheie (dacă ar fi să ne gîndim numai la mîncatul tacticos al pantofului), altele fiind ultrapastişate în secolul de cinema care a trecut.

Ce e surprinzător e faptul că Chaplin, prin comicul lui de situaţie, mai poate fi proaspăt. Că un singur om, prin intermediu gesturilor, mimicii şi cu ajutorul întregului corp, mai poate face pe cineva să rîdă - în absenţa dialogurilor amuzante, trimiterilor sexuale, scatofile etc. care fac regulile în comedia actuală. Secvenţa mea preferată rămîne cea a dansului, cînd Chaplin, în timp ce dansează cu Georgia, îşi leagă pantalonii cu funia cîinelui... De văzut.

NOTĂ: "Goana după aur exprimă viziunea lui Chaplin asupra lumii - că cei fără putere sînt buni prin definiţie, iar orice autoritate există pentru a fi subminată" (Key Film Texts)

Cruciş la crucişător

2008-06-20T11:47:00.002+03:00

"Intolerance" întîrzie. Tot nu l-am găsit. Aşa că am trecut mai încolo, la crucişător, mai exact la "Crucişătorul Potemkin" a doua parte a trilogiei revoluţionare a lui Sergei Eisenstein. Nu vreau să fiu ipocrit şi să trîmbiţez cît de mult mi-a placut filmul, pentru că nu m-a prins. Mai ales că-l mai văzusem şi am avut aceeaşi impresie: de film foarte bine făcut, foarte tehnic, poate cu impact propagandistic în anii 20, dar destul de neinteresant la aproape un secol distanţă. Un foarte bun obiect de studiu, dar care nu oferă cine ştie ce plăceri cinefile.

Impresionant e ritmul filmului, felul în care, prin montaj, Eisenstein trece de limitările unei camere încă prea fixe, senzaţia de mişcare şi frămîntare continuă datorată exclusiv montajului. În rest, filmul nu poţi să spui că se remarcă prin altceva. Poate prin mesajul "revoluţionar", însă privit din secolul XXI toate astea nu sînt decît o lecţie de istorie a propagandei şi a filmului.

Horror, I tell you!

2008-06-17T00:23:00.003+03:00

Am început de la începutul săptămînii (cît mă lasă şi pe mine timpul) să mă uit la o serie de filme "cu sistem". Sistemul sînt recomandările unui grup de autori americani, care au scos acum ceva ani o carte pe care au numit-o "Key Film Texts" şi în care au încercat dacă nu să stabilească un "canon", măcar să prezinte o serie de 50 de "must see"-uri.
Cum Intolerance al lui Griffith e la fel de greu de găsit ca acul în carul cu fîn, am început cu mult mai popularul horror al anilor 20, "Nosferatu: A Symphony of Horror" (Murnau, 1922, Germania). Trebuie să-l ştiţi, măcar din postere şi secvenţe, un fel de "tata lor" al genului şi mai ales al filmelor cu vampiri (nu bampiri!).
Ce e cert e că, pentru horror-istul de azi, filmul nu mai e deloc unul înfricoşător. Însă filmul conţine o serie de cadre şi de perspective excelente, numai bune de copiat, dacă ar mai rămîne loc de ele în hack and slash-urile anilor 2000.
Pentru că nu e înfricoşător, Nosferatu rămîne un fel de love-story, o tragedie centrată pe sacrificiu şi, nu în ultimul rînd - şi asta e cel mai evident - un document cinematografic. Nu vă spun mai mult, ar fi inutil pentru cei care l-au văzut şi unfair pentru cei care nu. So, go see Nosferatu... bu-hu-hu.

TIFFwatch 3

2008-05-31T08:55:00.002+03:00

A fost şi prima zi de TIFF. La 9.30 chipsuri, la 9.40 autobuz, la 9.50 cinematograf Victoria, cumpărat bilet (8 lei), la 10.00 în sală, la 10.10 începe filmul. Jar City (Sînge contaminat) o poveste poliţistă, un puzzle în care anchetatorul e pasat de l o pistă la alta, pentru a descoperi care e crima (crimele) şi criminalul. Ceea ce face filmul şi mai ciudat e setting-ul brutal, acea Islandă pietroasă, mîncată de licheni şi atacată de valuri şi vînt. Locul făcea totul posibil, te plasa într-un fel de instailitate insulară psihică (sau invers...). I-am dat 4 din 5.

Deschiderea a coninuat în acelaşi stil ameţitor. A început cu o tiradă de discursuri (Giurgiu, Chirilov, Boc, Nicoară) în care actualul primar a promis că nu va lăsa TIFF-ul să plece de la Cluj şi că o să ofere finanţări în continuare (s-o vedem şi pe asta!), iar Nicoară a folosit expresia ("s-a mai adăugat o petală"... la identitatea oraşului - oare cine-i scrie spiciurile?!).

A urmat scurtmetrajul Fatza galbenă care rîde, cu Luminiţa Gheorghiu şi Teodor Corban, în regia lui Constantin Popescu (absent, pentru că a început filmările la lungmetraj). Cîştigător la concursul de scenarii de anul trecut, scenariul lui Doru Lupeanu a stat la baza a 15 minute de umor de bună calitate care porneşte de la "bătălia" a doi părinţi de a deschide messul, pentru a-şi vedea fiul plecat în străinătate. O poveste actuală, prin care vor trece sau trec cam toţi părinţii din România.

Şi a venit rîndul lui Haneke şi a fascinantului Funny Games U.S. (Jocuri Stranii), remake-ul fulmului său din 1997, Funny Games. Apropape două ore de violenţă brută, de răutate fără nici un scop, o tortură pentru personaje şi pentru spectator. Filmul e extraordinar, un Haneke din cele tari, şi ar fi fost interesant să fie întrebaţi politicienii din sală cum li s-a părut. Dacă la Mungiu, la Porumboiu etc, puteau să o tragă cu festivismele, la Funny Games U.S. s-ar fi impus o analiză profundă a violenţei şi societăţii în care trăim. Promit o cronică extinsă la film într-un alt post.

*NOTA: Urmăriţi filmele promo de la TIFF, majoritatea sînt geniale. Daţi click aici pentru cel al lui Radu Munteanu

TIFFwatch 2

2008-05-30T08:25:00.006+03:00

Înainte de a intra la primul film care va deschide TIFF-ul, mai dau o tură prin filmele din competiţie, ca pînă mîine toată lumea să ştie cu cine şi cu ce avem de-a face.

3. În aceaşi ordine a intrării în concurs, vine o coproducţie Spania-Mexic, Zona (La zona) în regia lui Rodrigo Pla. Zona este primul lungmetraj al lui Pla şi s-ar putea să aibă trecere ca subiect la fetivalul de anul acesta. În principal, e vorba despre o comunitate închisă, a "bogaţilor", care renunţp la lege şi drepturi pentru a-şi păstra siguranţa în marea de "săraci" care îi înconjură. Nu e ultimul film al lui Rodrigo Pla, el terminînd, anul acesta, şi pelicula Desierto adentro. Filmul îl puteţi vedea la CINEMA VICTORIA, 1 IUNIE, 19.30 şi la CINEMA REPUBLICA, 5 IUNIE, 11.00.

4. Jamil, mergi în pace (Ma salama Jamil) vine în competiţie tocmai din Danemarca, regizorul Omar Shargawi mergînd pe tema întîlnirii culturale dintre arabii care trăiesc în ţările occidentale şi indigeni. Tot o astfel de legătură marca şi lungmetrajul său de debut, Bagland. Filmul a fost premiat pînă acum la Goteborg şi la Rotterdam. Puteţi vedea flmul la CINEMA VICTORIA, 1 IUNIE, 22.00 şi CINEMA REPUBLICA, 6 IUNIE, 11.00

TIFFwatch 1

2008-05-29T23:42:00.004+03:00

La ora la care scriu mai sunt mai putin de 12 ore pînă la debutul primului film din Festival. Am hotarît ca de dimineaţă să mă postez în faţă la Victoria, înarmat cu bilet, şi să văd primul film de la TIFF, în ordinea de la start.
Aşa că, la 10.00 voi intra la Sînge contaminat (Tainted Blood / Myrin) un thriller are are la bază romanul scriitorului islandez Arnaldur Indridaso. Sper să fie bun, mai ales că nu am la activ multe filme de gen din spaţiul nord-european. E poate mai mult un moft, dar vreau să deschide festivalul şi pe tot parcursul lui să vă ţin la curent cu tot ce mai văd, aflu, îmi place, nu-mi place.
Dar sînt sigur că vreţi să ştiţi cine se bate pentru marele premiu de anul acesta. Aşa că să începem:

1. În ordinea prezentării, primul film din concurs e al doilea scurt metraj al regizorului mexican Fernando Eimbcke. Eimbcke a debutat în 1994, de atunci realizînd două lungmetraje şi cinci scurt(m). Cu primul lui film, Temporada de patos (Duck Season) a fost nominalizat la un Independent Spirit Award şi a primit mai multe distincţii mai ales în spaţiul hispanic. Lake Tahoe (Te acuerdas de Lake Tahoe?) a concurat şi pentru ursul de aur la Berlin, de unde s-a întors însă cu alte două premii. E povestea unui puşti de 14 ani care încearcă să recupereze singurul cadou pe care i l-a făcut tatăl său. Filmul îl puteţi urmări la CINEMA VICTORIA, 31 MAI, 19.30 şi CINEMA REPUBLICA, 4 IUNIE, 13.00.

2. Imediat după mexicanul Lake Tahoe, intră în competiţie un film estonian, o dramă urbană şi blocatară, semnată de Veiko Õunpuu. Balul de toamnă pare populat de personaje stranii, strînse într-un bloc din apropierea Tallin-ului. Un film trist, despre alienare, trăită într-o Estonie postsovietcă. Filmul va rula la CINEMA VICTORIA, 31 MAI, 22.00 şi la CINEMA REPUBLICA, 5 IUNIE, 13.00. (va rula...)

Cannes-isme 4

2008-05-24T23:22:00.002+03:00

Festivalul de la Cannes se apropie de final. Mai sunt doar citeva filme de juruzat pina cind se vor cunoaste cistigatorii absoluti. Deci nu mai e mult. Spuneam ca, inca de la inceput, presa franceza considera ca editia de anul acesta e puternic politizata, mai exact, adopta o pozitie puternic anti-americana. Daca am trece in revista cel putin atitudinea lui Kusturica de la premiera documentarului Maradona by Kusturica, am avea o imagine simpla a ceea ce se vrea Cannes-ul a fi in continuare (ca sa nu comentam marea prostie - dupa parerea mea - de a-i oferi un premiul lui Michael Moore). Mai mult, regizori americani, cum e Sean Penn, dau o directie anti-americana festivalului. Ca sa citez din interviul acordat jurnalistilor de la Le Monde, "Trebuie sa facem invers decit la Oscaruri". Un titlu totusi fortat, pentru esenta interviului cu Penn, un individ echilibrat, care nu se lanseaza in declaratii patimase.
Brief de interviu
Sean Penn:
"Regret ca nu am avut mai multe comedii in competitie. Exista o atitudine snoaba prin care se crede ca o comedie nu poate fi un film mare. Dar e fals: acum exista comedii foarte bune care au succes, cel putin in Statele Unite".
"Am cerut juriului sa nu citeasca cronicile. Variety e o publicatie obscena"

Cannes-isme 3

2008-05-17T11:39:00.030+03:00

Selecţia de anul acesta pentru Palme d'Or include 22 de filme, dintre care se vor alege marii cîştigători de la Cannes. Juriul va alege între:
ADORATION - Atom EGOYAN: Filmul canadianului Egoyan, un apropiat al Festivalului încă din 1989, prezintă povestea unui tînăr care-şi reinventează viaţa pe net, iar povestea lui şochează întreaga lume. Egoyan a mai cîştigat marele premiu la Cannes în 1997 pentru adaptarea romanului "The Sweet Hereafter" (Dulcea lume de după) de Russel Banks.

BLINDNESS - Fernando MEIRELLES: Blindness a deschis competiţia şi festivalul din acest an cu povestea provocatoare a unei lumi condamnată la orbire. E primul film cu care Meirelles concurează pentru marele premiu, după ce, în 2002, prezenta la Cannes, în afara competiţiei, hit-ul Cidade de Deus (Oraşul zeilor).

CHE - Steven SODERBERGH: Un extrem de lung lungmetraj (268 de minute) al regizorului american care a "furat" un Palme d'Or în 1989, cu filmul Sex, Lies & Videotapes. Che e inevitabil povestea lui Che, jucat de Benicio del Toro.
DELTA - Kornel MUNDRUCZO: Un tînăr tăcut se retrage într-o zonă sălbatică, de Deltă, unde locuieşte alături de o soră pe care nu ştia că o are. Delta e primul film cu care regizorul maghiar ajunge în competiţie, după ce a trecut prin secţiunile Cinefondation (2004) şi Un Certain Regard (2005).
ENTRE LES MURS - Laurent CANTET: Primul film de la Cannes al regizorului francez se bazează pe relaţia unui profesor de liceu cu elevii săi dificili.
ER SHI SI CHENG JI - JIA Zhangke: În urmă cu şase ani, Jia intra în competiţie cu filmul Unknown Pleasures, iar anul trecut prezida concursul de scurtmetraje la secţiunea Cinefondation. În 2008, regizorul chinez încearcă să convingă juriul cu o istorie a Chinei spusă prin intermediul a opt personaje care locuiesc într-un bloc construit pe locul unei vechi fabrici.
GOMORRA - Matteo GARRONE: O revizitare a mafiei italiene din regiunea Napoli, un scenariu plin de violenţă în care se înlănţuiesc cinci destine. Prima prezenţă a italianului la Cannes.
IL DIVO - Paolo SORRETINO: Dacă e Italia, e Mafia. De această dată dezlănţuită împotriva unui singur om, mai exact a gerontocratului Andreotti. A treia prezenţă a regizorului italian în competiţie, după 2004 şi 2006.
CHANGELING - Clint EASTWOOD: O poveste de familie, plasată în Los Angeles, în 1928, prezentată de regizorul american cu cea mai lungă relaţie cu festivalul francez.
LA FRONTIERE DE L'AUBE - Philippe GARREL: Regizorul francez propune de 40 de ani filme juriilor de la Cannes, dar nu a reuşit să smulgă nici un premiu. Anul acesta Garrel propune o poveste în alb şi negru despre dragoste şi adulter.
LA MUJER SIN CABEZA - Lucrecia MARTEL: "Femeia fără cap" este al doilea film pe care argentinianca Lucrecia Martel îl aduce în selecţia oficială de la Cannes, după ce în 2004 concura cu pelicula La Nina Santa. În filmul din acest an, un accident de maşină schimbă destinul unei femei.
LE SILENCE DE LORNA - Jean-Pierre et Luc DARDENNE: Fraţii Dardenne au două Palm d'Or-uri în palmares, unul în 1999 pentru filmul Rosetta, iar al doilea în 2005 pentru L'Enfant. În ultimul fim al regizorilor belgieni, Lorna, o tînără albaneză care locuieşte în Belgia, trebuie să aleagă între colaborarea cu mafia locală şi salvarea unei vieţi.
LEONERA - Pablo TRAPERO: Argentinianul Pablo Trapero se opreşte de această dată în închisorile pentru femei, unde Julia, personajul principal, trebuie să-şi crească băieţelul, după ce e învinuită de o crimă brutală. Pentru a doua oară la Cannes, dar pentru prima dată în competiţie, Trapero speră şi el la premiul cel mare.
LINHA DE PASSE - Walter SALLES: Patru fraţi încearcă să-şi reinventeze viaţa şi să scape de ritmul celui mai haotic oraş brazilian. Salles a mai vizitat Cannes-ul cu Diarios de Motocicleta şi un segment din Paris, je t'aime.
MY MAGIC - Eric KHOO: După 11 ani de absenţă, regizorul din Singapore revine la Cannes cu un film sensibil în care un tată se întoarce la vechea meserie de magician pentru a-şi rezolva problemele cu fiul său.
PALERMO SHOOTING - Wim WENDERS: Unul dintre cei mai cunoscuţi regizori germani, Wenders şi-a prezentat primul film la Cannes în 1976. De atunci a mai adus 14 filme în competiţie sau în afara ei. Anul acesta, concurează cu Palermo Shooting, povestea unui fotograf care îşi schimbă viaţa agitată din Dusseldorf cu una simplă la Palermo. Dar şi aici, lucrurile se complică.
SERBIS - Brillante MENDOZA: Filipinezul Mendoza se află la primul lui contact cu festivalul francez şi propune un film îndrăzneţ, despre familie, adulter, relaţii sexuale, vicii şi păcate.

SYNECDOCHE, NEW YORK - Charlie KAUFMAN: Oscarizat pentru Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Kaufman intră în competiţia de la Cannes pentru prima dată ca regizor, cu un film despre viaţă, teatru şi toate laolaltă.
TWO LOVERS - James GRAY: Gray a mai încercat să cîştige marele premiu la festivalul francez de două ori. Nu a reuşit nici cu The Yards (2000), nici cu We Own the Night (2007). Acum încearcă să dea lovitura cu Two Lovers, povestea unui bărbat deprimat, împărţit între familie şi două ispite feminine.
UC MAYMUN - Nuri Blige CEYLAN: De patru ori în concurs şi cu un premiu la activ (2003), regizorul turc înscrie în concurs un film despre o familie care încearcă să nu audă, să nu vorbească despre sau să nu vadă problemele care i-ar putea dezbina pe membrii ei. De aici şi titlul filmului, "Trei maimuţe".
UN CONTE DE NOEL - Arnaud DESPLECHIN: Regizorul francez a devenit un obişnuit al competiţiei autohtone, iar în acest an îşi încearcă norocul cu o complicată dramă de familie, numai bună de stors lacrimi, se pare.
WALTZ WITH BASHIR - Ari FOLMAN: Israelianul Ari Folman intră pentru prima dată în competiţia franceză cu un documentar animat despre amintirile refulate ale regizorului despre conflictul dintre Israel şi Liban.

Cannes-isme 2

2008-05-15T00:23:00.003+03:00

Festivalul de la Cannes a debutat într-o notă mai degrabă gravă, dacă ar fi să-i cităm pe jurnaliştii de la Le Monde. Aceştia comentează faptul că la conferinţa de presă a juriului, prezidat de actorul şi regizorul america Sean Penn, atmosfera a fost una puternic încărcată politic. Susţinător al lui Obama, Penn nu s-a abţinut de la a-l critica pe G.W. Bush, invocîndu-i "prostia" de mai multe ori.
Penn a lăsat să se înţeleagă şi faptul că filmul care va cîştiga Palme d'Or-ul anul acesta va trebui să fie (la fel ca în anii trecuţi, de altfel) puternic implicat social şi politic. "Trebuie ca realizatorul sau realizatoarea să demonstreze că sînt foarte conştienţi de lumea care îl înconjoară".
Potrivit reprezentanţilor siteului, următorii actori s-au aflat ieri la Cannes:
Santiago Amigorena, Gillian Anderson, Claudine Auger, Edouard Baer, Jack Black, Rachida Brakni, Amira Casar, Faye Dunaway, Gad Elmaleh, Ronit Elkabetz, Ayako Fujitani, Gael García Bernal, Danny Glover, Suheir Hammad, Philippe Harel, Eva Longoria, Guy Marchand, Elli Medeiros, Julianne Moore, Ornella Mutti, Aishwarya Rai, Mark Ruffalo, Pierre Santini, Rodrigo Santoro, Gaspard Ulliel, Lambert Wilson, Susannah York, Alice Braga, Yusuke Iseya, Elsa Zylberstein, Vahina Giocante and Cate Blanchett.

Foto: Prima ediţie a festivalului, 1946.

Cannes-isme 1

2008-05-14T09:51:00.006+03:00

Festivalul de la Cannes va începe în seara aceasta şi se va încheia în 26 mai. Cea de-a 61 ediţie va fi deschisă de filmul braziliaului Fernando Meirelles, "Blindness", inspirat din unul dintre romanele scriitorului portughez Jose Saramago. Thriller-ul care o are ca protagonistă pe actriţa Julianne Moore e o altă distopie care prezintă o altă abordare a temei "the Last Man Standing". Factorul declanşator e un virus care provoacă orbirea tutror oamenilor.
În competiţia pentru Palme d'Or vor intra 22 de filme, care vor fi jurizate de nume importante ale cinematografiei mondiale. Preşedintele juriului de anul acesta va fi actorul şi regizorul Sean Penn, iar alături de el vor sta Natalie Portman, Alfonso Cuaron, Richard Bauchareb, Sergio Castellitto, Alexandra Maria Lara şi alţii.

TIFFisme 1

2008-05-13T23:53:00.004+03:00

Nu mai e mult şi începe Festivalul Internaţional de Film Transilvania. Din 30 mai, pînă în 8 iunie Clujul va deveni iar capitala est europeană a filmului, de toate genurile şi pentru toate gusturile. Pentru cei care n-au aflat pînă acum, Festivalul va fi deschis de ultimul film al regizorului austriac Michael Haneke, Funny Games (U.S.), remake după filmul său de succes, Funny Games (1997). Un thriller psihologic, în premieră naţională, dar o alegere oarecum atipică pentru debutul festivalului, mai ales că nu am găsit informaţii despre prezenţa lui Haneke în carne şi oase la TIFF.
Pe Rusia va cădea anul acesta Focusul, iar filmului lui Radu Munteanu, Boogie, va ateriza direct de la Cannes, iar Tamara Buciuceanu va fi omagiată în plen.
Se anunţă o lună fierbinte, aşa că staţi pe aproape. O să vă ţin la curent cu ce se întămplă la Cannes şi ce se anunţă pentru TIFF.
Să le vedem cu bine.

Big, Great, Wow!!! - Scafandrul şi fluturele

2008-05-10T23:18:00.003+03:00

Sincer, nu mă aşteptam să-mi placă filmul lui Julien Schnabel Scafandrul şi fluturele. Om sînt şi am şi eu parti-pris-urile mele. Atunci era vorba de Oscar, de Mungiu, de 4, 3, 2 şamd. Acum, după ce l-am văzut, nu mai am nimic nici cu filmul, nici cu regizorul. Scafandrul şi fluturele e un film intens, ultra-finisat, imaginativ. Are toate ingredientele pe care le poţi căuta la o producţie "a la Cannes", de la calitatea imaginii (chiar o anumită tehnicitate), la prospeţimea scenariului şi, nu în ultimul rînd, la viziunea regizorală. Deşi e o adaptare şi bucăţile de literatură sînt lăsate intenţionat la vedere, Scafandrul şi fluturele nu dă nici un moment impresia de stătut pe care o au alte adaptări. Nebunia imaginii (derivată din arhicunoscuta expresie potrivt căreia camera de luat vederi e un ochi deschis asupra lumii) ridică filmul substanţial, pînă în apropiere noţiunii de capodoperă.
Dincolo de povestea reală, cea a lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef la Elle, familist convins şi afemeiat notoriu, care rămîne paralizat în urma unui accident vascular, se află o zbatere (chiar o dezbatere) continuă pe marginea limitelor corpului, a puterii imaginaţiei şi voinţei. Romanul lui Bauby, devenit materie primă pentru filmul "străin" al americanului Julien Schnabel, are "norocul" să fie pus pe ecran de un regizor care dozează melodrama, pune preţ pe ironie şi e deschis spre experiment.
Nu pot decît să-l recomand şi să spun că, pentru mine, filmul a fost "a thrill" şi că merită toate premiile pe care le-a primit.
Notă: Urmăriţi-l pe Max von Sydow în rolul bătrînului Bauby (tatăl). Un rol excepţional, la aproape 60 de ani de la debut.

Orgie vizuală - My Blueberry Nights

2008-05-02T19:40:00.004+03:00

Cel mai recent lungmetraj al regizorului hongkonghez Wong Kar Wai e o vînătoare neobosită de imagini, unde povestea şi chiar jocul actoricesc sunt simple cenuşărese sacrificate pe altarul cadrelor spectaculoase, mizanscenei, luminilor şi filtrelor de culoare. WKW propune o orgie vizuală în toată regula, însă acest prim film al său ieşit din setting-ul cu care ne-a obişnuit – Hong Kong-ul, oraş-mixaj de oriental şi occidental – pierde enorm din intensitatea hiturilor anterioare. Nu mai e ritmul aproape perfect din In the Mood for Love, nici sondarea halucinantă a memoriei din 2046. Pe WKW nu-l mai recunoşti decît în felul în care manipulează culorile şi reflecţiile sau în deliciul jocului cu transparenţele.
Nu poate nimeni nega faptul că My Blueberry Nights e o desfătare a ochiului. Păcat însă că inteligenţa spectatorului e uitată de WKW. Pentru că poţi face dintr-un „thriller” un film anost cum a făcut Greenaway cu The Draughtsman’s Contract, sau un road trip de formare individuală splendid vizual ca My Blueberry Nights, dar dacă ignori spectatorul şi aşteptările lui (a nu se înţelege că un creator de film trebuie să dea pe bandă „ce se aşteaptă de la el”) nu faci decît un experiment vanitos. Părerea mea.

Am tendinţa de a vedea în fiecare film al fiecărui regizor un pas spre ceea ce ar putea fi, la final, opera magna, pînă la care creatorul şlefuieşte continuu, iar evoluţia sa e una crescătoare cronologic. E o imagine idilică, bineînţeles, şi poate că e chiar o grilă greşită, însă deocamdată mi-o asum.

În perspectiva asta, nu pot considera My Blueberry Nights un film slab, ci doar unul sub aşteptările pe care le-am avut de la o producţie marca WKW. Povestea e comună, ritmul e plictisitor, întîlnirile „de formare” ale tinerei Beth, Lizzie sau Elizabeth (Norah Jones) cu personajele care ar trebui să-i de-a lecţii de viaţă (cam cum făcea Harap-Alb cu furnicile, albinele sau Sfînta Miercuri) sînt forţate, cu sincope neconvingătoare.

Povestea e destul de simplă. Beth (interpretată de debutanta în actorie şi destul de ştearsa Norah Jones) e o fătucă plină de complexe, părăsită de iubit, care nu ştie să-şi rezolve problemele. Într-un bar îl întîlneşte pe Jeremy (Jude Law, într-un rol care îl prinde şi căruia îi oferă consistenţă), proprietarul localului, alături de care filozofează pe marginea cheilor uitate, plăcintelor nemîncate (un întreg arsenal de resturi). Ce urmeaza e destul de uşor de înţeles, cheia fiind oferită chiar de WKW care a definit filmul drept „cea mai lungă călătorie pentru a găsi dragostea”. Totul devine, aşa cum am mai scris, un road trip, o călătorie de formare, în care Beth se reflectă pe rînd în două femei-oglindă: soţia adulterină (o superbă Rachel Weisz) şi fiica jucătoare (Natalie Portman).

Nu îmi dau seama unde s-a petrecut ruptura dintre filmele anterioare ale lui WKW şi My Blueberry Nights. Cel mai uşor ar fi să pui totul pe seama aventurii într-un spaţiu nou, complet diferit de cel cu care ne-a obişnuit regizorul. Însă, pentru un cineast experimentat ca WKW, nu cred că acesta e răspunsul. E poate doar eşecul asiaticilor care au încercat să negocieze cele două lumi, de dincolo şi de dincoace de Marea Roşie, încercînd să ridice produse hollywoodiene par excelance prin ritm, culoare şi preţiozitate miniaturală. Ca şi cum ai împodobi de caligrame cutia unui meniu McDonald’s.

Apocalipsa după Horton

2008-04-30T12:31:00.002+03:00

Horton e un elefant gri, care cară pe tot parcursul animaţiei care-i poartă numele o plantă-pămătuf roz pe care crede că se află o lume. Evident, nimeni nu-l crede. Pe planta-pămătuf însă chiar există o lume, o lume minisculă, cît un fir de praf, pe care un eveniment neprevăzut, precum cădearea unei picături de apă, a lansat-o "în spaţiu". Aşa a ajuns Horton, elefantul, Dumnezeu. Sau un fel de Dumnezeu, de ale cărui mişcări depinde existenţa lumii pe care traiesc micuţii "who".
Personaje ale cunoscutului - în State, mai puţin la noi - autor de cărţi pentru copii, Dr. Seuss, Horton şi toţi ceilalţi se mişcă într-o poveste pentru copii, exclusiv. Dacă la Ice Age, Shrek sau Madagascar adulţii mai puteau gusta mici şopîrle plasate în dialoguri special pentru ei, în Horton (Horton Hears a Who) acestea lipsesc cu desăvîrşire. A nu se înţelege că e ceva rău în asta.
Un mare succes de box office în Statele Unite, Horton e o poveste simplă despre familie, responsabilitate, onoare şi prietenie. E un film în care pînă şi "the bad guys" sunt domesticiţi şi ţinuţi în lesă şi-şi învaţă lecţiile pînă la final.

La cît de simplu este filmul, vi se va părea cu siguranţă că şi interpretarea mea cu elefantul-Dumnezeu e o exagerare. Însă e impresia pe care mi-a creat-o filmul, prin felul în care sunt realizate personajele principale, care seamănă izbitor ba cu The Grinch (personaj al aceluiaşi Dr. Seuss), ba cu un mixaj de personaje jucate de Jim Carrey în Bruce Almighty sau Truman Show. Sau poate a fost doar o impresie.

Trădaţi în familie - Rocco e i suoi fratelli

2008-04-30T09:54:00.009+03:00

Ca cinefil, simţi nevoia, din cînd în cînd, să te întorci la clasici. Altfel, oricît de mult ai acoperi prin vizionări colective sau individuale producţia cinematografică contemporană, imensă din punct de vedere cantitativ, totul pare să plutească într-un ocean neclar, în care nu ştii nici unde e începutul, nici unde e sfîrşitul. Încerc să explic rudimentar nevoia mea de a mă întoarce la filmele anilor 30-40-50-60, filme care făcut istoria cinematografiei. În acelaşi timp, explicaţia mea e şi un apel către cititorii acestui blog de a se întoarce la clasici - fără a cădea în adoraţie - şi de a-şi cultiva răbdarea pentru a urmări un Tarkovski, Bergman, Fellini, Visconti, Renoir, Bunuel şi atîţia alţii.

Ieri, spre exemplu, am făcut un maraton cu filmul lui Luchino Visconti, Rocco e i suoi fratelli (Rocco and His Brothers), peliculă prin care regizorul italian iese din neorealism prin accentuarea dramei individuale a fiecăruia dintre cei cinci băieţi ai familiei Parondi, băieţi de la ţară, din sudul Italiei, strămutaţi în capitala nordului italian, Milano. Pe lîngă o lectură politică foarte vie în prezent (v. relaţia mai mult decît tensionată dintre nordul Italiei faţă de sud), filmul prilejuieşte şi întîlnirea - la începuturile carierelor lor - cu două staruri europene incontestabile: Alain Delon în rolul lui Rocco şi Claudia Cardinale în cel al Ginettei (cumnata lui Rocco). Dincolo de convenţiile cinamtografice ale vremii, nu e de trecut cu vederea nici rolul Annei Girardot, prostituată şi măr al discordiei, care rupe familia Parondi.

Rocco e i suoi fratelli este un punct esenţial în înţelegerea evoluţiei lui Visconti spre filmele făcute în ultima parte a vieţii, mai ales spre tulburătoarea Moarte la Veneţia. Poţi remarca rigoarea mizasncenei, atenţia pentru detaliu, sondarea prihologică, dar şi un fel de "răceală", scrobeală pe care o poţi găsi în mai multe dintre filmele italianului.

Organizat în mai multe episoade, fiecare accentuînd evoluţia lui Vincenzo, Simone, Rocco, Ciro şi Luca, filmul se întinde pe mai mult de 170 de minute. De aceea va trebui să vă înarmaţi cu răbdare, mai ales că, deşi fiecare episod are climax-ul lui, cea de-a doua parte a filmului e cea care poartă toată tensiunea. Însă e un exerciţiu pe care vi-l propun, mai ales pe un film pe care nu ar trebui să-l rataţi.

Atenţie, pericol de rîs - Supravieţuitorul

2008-04-11T22:09:00.005+03:00

Aşa cum a vuit toată ţara, toată presa liberă, neliberă, tabloidă sau netabloidă, comisarul Moldovan s-a întors în ultimul film al septagnarului (în curînd octogenarului) Sergiu Nicolaescu. La trei ani după involuntar-parodia postrevoluţionară 15, Nicolaescu se întoarce cu un blockbuster produs de MediaProPictures (cu pelicule "tari" la activ - mai ales cele cu Garcea) şi finanţat substanţial de statul român, prin Centrul Naţional al Cinematografiei. Supravieţuitorul a scos din traista CNC, după jurizarea "cu plicurile închise" (parol monşer!), 1.800.000 lei, în timp ce 4, 3, 2-ul lui Mungiu nu a făcut decît 1.150.000 de lei (să sperăm că şi numărul premiilor va fi direct proporţional - asta da glumă!).

Semn că banii au folosit totuşi la ceva e faptul că Supravieţuitorul e evident mai bun decît 15 sau Orient Express, cele două filme cu care Nicolaescu s-a agăţat şi de al treilea mileniu. Imaginea e mai lucrată, păcat însă că au ratat sincronizarea cu sunetul (momentele în care una citeşti pe buze şi alta auzi sunt delicioase). Muzica aproape că merge, însă ceea ce te ţine în sală este jocul execrabil al actorilor (culmea, al actorilor profesionişti!) şi scenariul scris parca de o gaşcă de maimuţe în timpul unui atelier de creative writing.

Să începem cu actorii. Îl avem pe Petr Falc, care-l joacă pe comisarul Moldovan tînăr, dublat de vocea lui Sergiu Nicolaescu. E unul dintre actorii care mai mişcă ceva în front, alături de Jean Constantin (ţiganul Limbă). În rest, crimă şi pedeapsă. Sergiu Nicolaescu e comisarul Moldovan bătrîn, grizonat, cu barbă şi ochelari, cu un joc de parca ar fi intrat deja în rigor mortis, Vladimir Gaitan, în rolul lui Goldberg, recită o serie de replici ca un copil de grădiniţă. Ion Riţiu, în rolul lui Cristian Vasile pare mai convingător, iar Cristi Iacob îşi reface rolul din 15.

Non-actorii, mai exact vedetele glossy de prin Libertăţi, Can-Can-uri şi telenovele, alese pe sprînceană, parcă nici nu contează. Ileana Lazariuc şi Lucian Viziru îşi joacă rolul de telenovelă (dacă merge la Acasă, de ce să nu meargă şi la cinema?!), Loredana e mai crispată decît o păpuşă dezarticulată, iar Cristina Rus oferă cea mai amplă colecţie de zîmbete bovine din istoria cinematografului - nu numai românesc, din păcate.

E adevărat, shakespearian vorbind, că "lumea e o scenă şi toţi suntem actori". Dar cînd bătrînul Will se împreunează cu mentalitatea de de colhoz, pot naşte monştri, cum se vede şi în Supravieţuitorul. Evident, actorii profesionişti sau de ocazie se pot plînge că n-au avut ce juca. E şi asta drept, scenariul fiind, aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai slabă a filmului. Dialogurile sunt mai mult decît plictisitoare, sunt de-a dreptul stupide, mai ales atunci cînd conţin şopîrle sexuale... că de, a ajuns şi Sergiu Nicolaescu la vîrsta maturităţii sexual-cinematografice. În sala de la Arta au stîrnit hohote de rîs mai ales replicile care dădeau într-un postmodernism involuntar. De exemplu, după un dialog focos, dar banal între George Mihăiţă (Haral) şi Vladimir Gaitan (Goldberg), unul dintre mafioţi spune vădit iritat: "Tu nu-ţi dai seama că avem un dialog complet idiot?". Sublim, nu? Şi cum o dată nu e de ajuns, şi Ileana Lazariuc (Zarada), după ce se dezbracă, îmbracă, hîrjoneşte cu Latino-Lover-ul Viziru (Cristian Vasile) îi aruncă foarte serioasă acestuia un "Hai gata, că am devenit deja siropoşi!". Hohote de rîs instantanee. Oricum, ai putea face un concurs de "cele mai amuzante replici ever" numai din prostiile pe care trebuie să le debiteze Loredana (Lori) sau Ileana Lazariuc.

Poate că vreţi să ştiţi şi povestea, destul de alambicată, dar simplă. Comisarul Moldovan a făcut puşcărie, politică!!! bineînţeles, la închisoarea Făgăraş (cunoscătorii vor recunoaşte imediat închisoarea de la Sighet). Acolo a fost terorizat de un rus, starostele închisorii, care-şi obligă deţinuţii la ruletă rusească (faza cu ruleta rusească e aşa, un fel de brodaj cu secvenţe din Intacto şi The Deer Hunter, dar asta nu se pune). După ani şi ani, acelaşi comisar e "undeva în Europa" mai exact la Praga, deşi există şi imagini filmate la restaurantul Reduta (tot de pe undeva, de prin Europa, nu-i aşa?). La Casino-ul unde se ţine "ineditul" concurs de ruletă rusească regulile sunt făcute de Goldberg, veche cunoştinţă a Comisarului, condus din umbră de bătrînul fost director de închisoare. Cam jumătate din populaţia oraşului de "undeva în Europa" pare să fie românească, născută şi crescută pe străzile Bucureştiului. Dar asta nu contează, e doar ficţiune. Şi străinii din oraşul de "undeva în Europa" vorbesc tot o engleză cu accent de Dîmboviţa. Dar nici asta nu contează. Ce contează e că Sergiu Nicolaescu a declarat, la premieră, că "Nu cred că mai fac un "Comisar", m-am văzut şi acuma şi cred că e bine să-l opresc. Pot să fac alte subiecte cu Petr Falc şi actori tineri". Oricît m-ar bucura o veste ca asta, nu pot să-mi închipui ce înseamnă că nu va mai fi un Comisar Moldovan, după finalul Supravieţuitorului.

Povestea poarcei - Penelope

2008-04-10T19:41:00.006+03:00

Nu mai ştiu cînd, nici unde, am auzit pe cineva spunînd despre o tînără domnişoară că e o "poarcă". Poarcă era perechea porcului, mai elegant numită decît cu deja perimatul "scroafă". Poate că, noi românii, avem un imaginar porcesc destul de bogat, dacă mă gîndesc numai la expresii precum "fratele porc", la "Povestea porcului", la tăierea porcului (simbol solar) de Crăciun, la felul în care bunica ne spunea, în loc de nepoţei, "nepurcei"... şi exemplele ar putea continua.
Dar nu cred că la asta s-au gîndit autorii ultimului film care o are ca protagonistă pe strania Christina Ricci, care şi la vîrsta de 28 de ani îşi păstrează aparenţa de pre-adolescentă maturizată forţat (aer care îl făcuse pe Burton să o aleagă într-un rol memorabil în Sleepy Hollow). Penelope, personajul lui Ricci, e o tînără care s-a născut cu un rît în loc de nas şi care îşi caută independenţa şi dragostea în lumea largă. Ca să le găsească, trebuie să-şi părăsească familia (în special mama prea protectivă), casa şi eternele "tîrguri de peţit" organizate de o firmă angajată special pentru a o mărita pe fata cu nas de porc.

Scenariul merge pe structura tipică a basmului, care se pare că prinde în ultimii ani la Hollywood, producătoarea Reese Witherspoon lucrînd cu scenarista Leslie Caveny, premiată cu Emmy pentru episoadele scrise pentru serialul de comedie Everybody Loves Raymond. Regia îi este încredinţată debutantului în lungmetraj Mark Palansky, care se achită de treabă surprinzător de bine, deşi nu excelează.

În fond, cine e Penelope şi pentru ce militează ea (toate personajele americane militează, mai ales în ultimii ani, pentru ceva!). Penelope e un personaj care îşi doreşte să calce pe urmele mult mai atractive ale celebrei Amelie Poulain, care trăieşte iniţial într-o lume plină de culoare, dar artificială, pe care o părăseşte pentru "the great outdoor", locul aventurii, libertăţii şi, evident, dragostei. Militează pentru egalitate în şanse şi respect pentru cei "diferiţi", încearcă să demonstreze că în spatele fiecărei apariţii la limita anormalului sau monstruozităţii se poate ascunde o inimă mare. Chiar dacă sună forţat, rezultatul nu e unul strident, ci temperat, amuzant pe alocuri şi plin de cadre seducătoare cromatic.

În rolul prinţului îl veţi putea revedea pe hiperactivul James McAvoy (5 lungmetraje de succes în 2006 şi 2007, 3 la care se lucrează în 2008). McAvoy se anunţă una dintre figurile masculine de succes ale Hollywood-ului, noul băiat rău al filmelor cu bugete imense. Şi Reese Witherspoon (deja cu un Oscar în buzunar) şi-a rezervat un rol original în filmul pe care l-a finanţat.

Pentru cei care preferă unul indie - Wristcutters: A Love Story

2008-04-10T08:56:00.005+03:00

Wristcutters: A Love Story nu e un film bun. Nu e nici un film prost sau o irosire de resurse. E doar un amestec de idei, imagini, replici prost manageriate. Filmul arată ca un indie-road trip, care se dă de ceasul morţii să fie interesant. De ceasul morţii, la propriu, pentru că e vorba despre sinucigaşi şi despre o poveste de dragoste într-un afterlife ciudat, un limbo al sinucigaşilor. Dacă la început povestea poate părea interesantă, aglomerarea ulterioară de secvenţe la care s-ar fi putut renunţa foarte uşor nu arată decît că scenaristul şi regizorul Goran Dukic s-a încurcat - şi încurcat a rămas - în nuvela israelianului Etgar Keret, pe care a încercat să o ecranizeze.

Cele trei personaje principale, Zia (Patrick Fugit), Mikal (Shannyn Sossamon) şi Eugene (Shea Wingham) se mişcă în lumea de după rezervată sinucigaşilor, unde "totul e la fel, dar mai rău", unde nimeni nu poate zîmbi şi fiecare poartă semnul distinctiv al felului în care şi-a pus capăt zilelor. Pe drum, bifează întîlniri cu tot felul de personaje stranii, fauna mitologică a locului, care culminează cu găsirea taberei lui Kneller (Tom Waits).

Nu pot să zic că nu mi-a plăcut Wristcutters, pentru că am descoperit cel puţin două lucruri demne de menţionat: muzica celor de la Gogol Bordello (deşi pusă pe filmul ăsta dă o impresie de copie la indigo a lui Bregovic) şi figura mai mult decît interesantă, dincolo de frumuseţea de revistă a lui Shannyn Sossamon (foto). Gustul amar l-a lăsat totuşi un final înfiorător de slab şi sentimentul că, pornind de la o idee şi un material atît de incitatante, produsul ar fi trebuit să fie muuult mai bun.

Pentru cei care vă veţi uitat totuşi la Wristcutters, propun două teme de meditaţie şi poate le veţi posta şi pe blog:
1. Cum poţi ecraniza o piesă literară foarte stufoasă din punct de vedere narativ (cum pare să fie cea ecranizată de Dukic)?
2. Cum vi se pare că arată noul "american indie" (puteti să luaţi în considerare şi cum e indie-ul american în muzică) privind spre Little Miss Sunshine sau Juno (indie în aparenţă)?

„The Bucket List” sau Portretul artistului la bătrîneţe

2008-04-06T12:38:00.002+03:00

The Bucket List (Ultimele dorinţe) e un soi de comedio-dramă-cu iz filozofic, un prilej de a pune pe ecran doi bătrîni domni ai celei de a şaptea arte. Jack Nicholson şi Morgan Freeman încearcă să vîndă un film puţin peste medie, pe care unii îl interpretează drept fiind unul despre moarte. The Bucket List e un film despre moarte în aceeaşi măsură în care puteam zice despre Harold şi Maude că e la fel. Tema morţii e numai motorul care pune în mişcare un întreg discurs depre viaţă, eternul carpe diem – mai ales cînd diem au rămas cam puţine.

Pe scurt, Nicholson joacă rolul unui director de spital care se trezeşte, peste noapte, că e bolnav de cancer. La fel de bolnav ca modestul Morgan Freeman, un mecanic auto care a lucrat fără întrerupere aproape jumătate de secol (un stahanovist capitalist în toată regula) şi care suferă de acelaşi cancer. Printr-un artificiu al scenariştilor – destul de prost gîndit – cei doi ajung în aceeaşi rezervă de spital, unde mizantropia lui Nicholson se va lovi neîntrerupt de bonomia lui Freeman. Apoi, tot printr-un şir de coincidenţe stridente şi artificii rupte parcă din alt film, directorul de spital găseşte o listă cu ultimele dorinţe (mult mai plastic numită în engleză „The Bucket List”), scrisă de mecanicul auto, pornind de la un exerciţiu pe care l-a făcut, cîndva, la ora de filozofie. Pentru că mecanicul nu a vrut să fie dintotdeauna mecanic, a vrut să fie istoric, a urmat cursuri după cursuri, a devenit un enciclopedist al secolului XXI. Dar soţia a născut, copiii trebuiau hrăniţi şi ştim toţi că istoria şi filosofia nu-ţi umplu stomacul. Acceptăm şi convenţia asta, doar e ficţiune şi ne concentrăm pe ceea ce urmează, adică pe un lung şir aventuri-clişeu pe care oricine le-ar pune pe o listă care să răspundă la întrebarea: „Ce ai vrea să faci dacă ai afla că o să mori peste cîteva săptămîni?” Jumătate din film îi urmărim pe cei doi bătrîni cum escaladează munţii, piramidele, Marele Zid Chinezesc, intră în curse infernale şi aproape că pătrund femei bestiale. Şi restul o să vedeţi şi voi.

Chiar dacă filmul se vrea unul cu o morală puternică, autorii ratează cu brio înecînd tot demersul într-o găleată de clişee răsuflate. Bucket list vrea să spună că viaţa trebuie trăită, că fiecare zi poate fi ultima, că împlinirea maximă e în familie, dar trebuie să ne gîndim şi la noi, că bla, bla, bla. Ce înţelegem la o lectură mai puţin naivă e că fericirea e pe bani, carpe diem e numai pentru cei care-şi pot cumpăra clipele de plăcere (dar nu şi de viaţă – frumos clişeu capitalist), că banii cumpără plăcerea, dar nu fericirea, că individul nu se împlineşte decît prin cei pe care îi iubeşte şi prin familie, aşa că nevoile lui trebuie să fie îngropate, pînă la urmă, la picioarele armoniei conjugale. Şi dacă nu vi s-au strepezit dinţii de atîtea clişee, mergeţi şi vedeţi filmul.

Nici actoriceşte filmul nu excelează, chiar dacă numele lui Nicholson şi Freeman sunt momeala producătorilor. Sunt rare cazurile în care Nicholson nu se joacă pe el şi acesta nu e unul dintre ele. Expansiv, ca de obicei, îşi distruge, cu bune intenţii, rolul care şi aşa e destul de subţire şi nu te lasă să uiţi nici o clipă că te uiţi la un film cu Jack Nicholson. Pînă şi Morgan Freeman dispare în avîntul colegului său de generaţie. Aşa că de la Bucket List nu poţi ieşi decît cu o concluzie: „Mamă ce au mai îmbătrînit actorii ăştia!”, dar şi ea e răsuflată, cei doi oferind performanţe extraordinare în anii de senectute şi aici mă gîndesc la excepţionalul About Schmidt pentru Nicholoson sau Million Dollar Baby, pentru Freeman.

Horror revival - Orfelinatul

2008-04-04T14:47:00.005+03:00

Recomandarea absolută de săptămîna aceasta e filmul de debut al spaniolului Juan Antonio Bayona, produs de mult mai cunoscutul şi premiatul Guillermo Del Toro (Pan's Labyrinth). El Orfanato (The Orphanage, Orfelinatul) e mai mult decît un horror, sau mai bine spus e mai mult decît ceea ce înseamnă horror în ultimii ani. Spre deosebire de genul înecat de ceva vreme în sînge, topoare, cuţite, monştri zoomorfi sau antropomorfi şi milioane de adolescenţi naivi care le cad pradă, El Orfanato se întoarce la una dintre cele mai mari spaime exploatate de horror-uri dintotdeauna: lumea de dincolo, gata oricînd să disturbe liniştea pămîntească a celor care încă mai trăiesc. O întoarcere la tema care a propulsat filme şi serii în topurile genului, dacă ar fi numai să ne gîndim la incredibilul The Shinning sau la seria Poltergeist, ca să nu mergem pînă la Psycho sau The Exorcist.
Filmul se deschide cu un joc în curtea unui orfelinat, la care participă micuţa Laura. Micuţa Laura care va deveni, peste ani, proprietara şi directoarea orfelinatului în care a crescut, care se va ocupa, în continuare, de copiii fără părinţi şi care va trebui să dea piept cu forţele care îi răpesc copilul adoptiv. Un personaj foarte bine conturat şi magistral jucat de actriţa spaniolă Belen Ruenda care, deşi ajunsă la vîrsta de 43 de ani (pe care nu-i arată), nu a prea cochetat cu marele ecran, singurele ei apariţii, dincolo de serialele de televiziune, fiind în Mar adentro, Savage Grace şi 8 citas (ultimele aproape necunoscute publicului românesc).
Moto-ul "O poveste de dragoste. O poveste de groază" defineşte perfect El Orfanato. Povestea de dragoste nu era greu de realizat, dragostea maternă fiind destul de uşor de pus în imagini. Însă, pentru un public suprasaturat cu scenarii "horror", provocarea venea din a pune povestea pe ecran astfel încît să declanşeze groaza în sălile de cinematograf. Pentru asta, scenaristul Sergio G. Sanchez şi regizorul au fost nevoiţi să facă un slalom extrem de dificil printre clişee. Dar care le reuşeşte. La un moment dat devine chiar evident că cei doi contorsionează povestea pentru a nu le da nici o şansă spectatorilor să anticipeze finalul. E o competiţie din care realizatorii lui El Orfanato ies cîştigători, printr-o soluţie mai puţin folosită în horror-urile de pînă acum. Dar pe care nu o să o dezvălui, pentru că trebuie să mergeţi să vedeţi filmul.

Generaţia pierdută

2008-04-02T00:16:00.005+03:00

În vremuri de război, măsurile pe care le iei pot părea deseori stridente. De aceea nici un film ca Harold şi Maude nu poate evita ceea ce cu ochii de acum am putea cataloga drept "prea transparent". Nici nu-şi propune să fie subtil, totul e la vedere, firele "nevăzute" care mişcă totul fiind şi ele destul de uşor de perceput. Pentru că în vremuri de război, viaţa nu poate milita decît pentru viaţă şi, drept urmare, Harold şi Maude este un film militant. Nu o să insist pe imagine sau pe muzică (deseori legătura puternică dintre muzica lui Cat Stevens şi story se apropie de specificul unui anumit tip de film muzical), nu o să vorbesc nici de replici, pentru că vreau să vă las să descoperiţi totul singuri. Harold şi Maude e un must see, este unul dintre visele cele mai nebuneşti ale cinematografului, într-un ambalaj de normalitate.
Ceea ce trebuie să remarc este ilustrarea a ceea ce numeam din titlu "generaţia pierdută". Între tînărul Harold (Bud Cort) şi sexagenara Maude (Ruth Gordon), personajele care construiesc, mai mult decît o relaţie, o punte de legătură între generaţii, o punte pentru transferul de memorie, nu mai există nimic. La fel ca în The Wall (1982) (alt film născut ca reacţie la o tensiune armată masivă) şi în Harold şi Maude al lui Col Higgins (scenariu) şi al Hal Ashby (regie) generaţia de mijloc nu e reprezentată decît de un colonel autoritar (pe care în The Wall îl putem suprapune peste Profesor) şi o mamă-indiferentă-şi-castratoare apropiată de imaginea maternă din filmul gîndit de Roger Waters şi Alan Parker. În ambele nu trebuie trecută cu vederea absenţa figurii paterne, mai subtilă în Harold şi Maude, şi întreg mesajul anti-război ascuns în spatele filosofiei Maudiste (am înţeles că aşa a ajuns să fie numit acest carpe diem hollywoodian).
Cimitirele largi şi uniformizate, sinuciderile repetate, autoritatea ridiculizată. Toate sunt semne ale unui vid lăsat de război, un vid care e umplut sub aşternuturi de Harold şi Maude. Şi deja cred că am zis prea mult.

Banii noştri, filmul nostru, noaptea noastră

2008-03-29T20:55:00.004+02:00

Ieri am avut timp să văd ultimul film al fraţilor de buget Joaquin Phoenix şi Mark Wahlberg, un duo de producători şi un trio actoricesc care o are la mijloc pe hottissima Eva Mendes. Adăugaţi la distribuţie şi numele lui Robert Duvall şi vă dă un afiş bun de vîndut orice film. După ce vezi Noaptea e a noastră (We Own The Night) chiar îţi dai seama că ar fi putut fi orice film. În We Own The Night, Phoenix e băiatul bun în fond, rău datorită împrejuărilor, dar eminamente bun, iar Wahlberg e fratele lui, băiatul bun, dar totuşi rău în anumite împrejurări, dar eminamente bun. Robert Duvall e un şef de poliţie "legendar", care i-a puit pe cei doi fii şi care trebuie să le suporte fiţele cam tot timpul. Cine e Eva Mendes atunci? Eva e joker-ul care intră în acţiune cînd băieţii îşi dau seama că nu e prea iese povestea, că dialogurile sînt lungi şi plicticoase, că părţile de "action" sunt prea scurte şi fără vlagă. Şi Eva, ca şi ceilalţi actori, suferă de "complexitate", pentru că aşa s-a gîndit scenaristul şi regizorul James Gray că ar da mai bine. Drept urmare şi Eva e o tipă bună (nu numai fizic), rea în anumite împrejurări, dar eminamente bună.
We Own the Night e doar un alt film cu poliţişti şi mafioţi, cu răzbunări, cu oameni cu mai multe feţe, în care ar trebui să-ţi dai seama de cît de eroic au luptat poliţiştii americani împotriva crimei organizate. În schimb, autorii nu fac decît să repete aceleaşi clişee ale genului, atît narativ cît şi vizual, ca să escaladeze spre un final patetic, dulceag şi lăcrimos. Mergeţi numai dacă vă place genul şi simţiţi nevoia să-l bifaţi şi filmul ăsta.

Notă: Două lucruri nu am înţeles, dar nu au foarte mare legătură cu filmul:
1. De ce au venit cîteva profesoare cu o clasă de eleve de clasa a cincea sau a patra deşi pe afiş scria Nerecomandat sub 15 ani şi cum le-au explicat de ce gemea doamna Eva Mendes cînd stătea cu sînii goi şi domnul Joaquin Pheonix îşi mişca mîna în chiloţii ei.
2. De ce pe panoul de most wanted era mereu acelaşi portret-robot (filmul se întinde pe aproape jumătate de an) şi de ce îmi semăna aşa de mult cu Alex. Leo Şerban.

România, ca o legiune straina

2008-03-19T23:05:00.008+02:00

"România e o ţară în Africa, noi trăim în găuri insalubre, sub pământ, suntem canibali, vînăm şobolani cu arcu', nu avem maşini, că ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben şi toate construcţiile care le puteţi admira dacă alegeţi să faceţi o excursie pe aceste meleaguri sunt construite de o civilizaţie superioară cu care noi nu avem nici o legătură. Vă mulţumim!". Citat perfect pentru un film defect, de la Paraziţii, pentru conu' Daneliuc, care a recidivat în film cu finanţarea noastră, a proştilor care cotizează la bugetul din care suge CNC-ul şi al fraierilor care au dat şi vor mai da bani să vadă "admirabila" Legiune străină. Amin!

Săptămîna asta, ca tot clujeanul de rînd, am avut de ales între filme multe şi proaste. Cele mai răsărite sînt, poate Busola de Aur şi L-am servit pe regele Angliei, dar şi ele lasă de dorit. Cu tot spiritul patriotic am ales să văd Legiunea străină a lui Mircea Daneliuc, film de 7 şi 5 lei la casa de bilete, dar de 2 lei în sală. După jumătate de oră, amicul M. a renunţat. S-a dus la 10.000 B.C. Nu ştiu dacă m-am simţit mai patriot sau mai fraier că am stat cu Daneliuc pînă la sfîrşit. Şi problema nu-i cu sfîrşitul... nu numai, adică. Filmul e putred da capo al fine. Mai exact, de la un generic la altul, în toată splendoarea lui de film galben, patetic şi amatoricesc.

Daneliuc creează, cu toată înverşunarea de care este capabil, o Românie pe care noi ar trebui s-o luăm de bună. Acţiunea se petrece undeva în nordul Moldovei, prin judeţul Suceava, unde gripa aviară loveşte greu într-o populaţie de babe, de oameni care au singurul scop de a ieşi din ţară pentru a popula Europa cu această "legiune străină", de căpşunari, bişniţari, curve, hoţi, violatori, cerşetori bla bla bla. Rică Răducanu (ales pentru notorietate, nu pentru calităţile sale actoriceşti!) e un căpătuit, un fel de baron local mereu în tranzit, pe numele mic, Maricel. Dar asta nu e povestea lui. Oana Piecnita este Lilica, o duduie cu aere de "imancipată", o doamnă de carne şi fier a comunei, şi ea cu succes la export. Dar nu e nici povestea ei. Despina Stanescu e Vergina, mama Lilicăi, o bătrînă care-şi pune capul pe şine de sărăcie şi disperare - gripa aviară i-a eliminat păsăretul din curte - dar cu sute de euro sub pernă şi care se foloseşte şmechereşte de un jaf real şi un viol imaginar. Bineînţeles, nu-i nici povestea ei. Mitu, Aurel şi Stelică sunt trei prieteni, ca trei ciobănaşi mioritici, primul soldat în termen, al doilea poliţai comunal (good cop, of course) şi soţul Lelicăi, iar al treilea bişniţar local şi hoţ de benzină. Cumva, ai crede că e povestea lor, a celor trei naivi care vor să scape de o ţară de căcat şi să aterizeze drept în faimoasa Legiune străină, unde e rigoare, e luptă de supravieţuire, e "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Fără să-şi dea seama însă - că de aia îs ţărani proşti spre deosebire de regizorul "filosof" - că de fapt România e mai ceva decît legiunea străină, că e o junglă absurdă, numai că aici nu merge faza cu "toţi pentru unul, unul pentru toţi".

Asta e povestea, pe scurt. Oricum e plină de, cum se spune la noi, în Moldova, bălării. Daneliuc îşi propune să treacă dincolo de realitatea imediată, prin scene parcă trase la indigo după creaţia extrem-naţionalistă eminesciană şi puternic alegorice. Cei care "sug sîngele poporului", asemeni lipitorilor care-l parazitează pe Aurel la finalul filmului şi apoi, cînd îl părăsesc, devin nu numai o metaforă de foarte prost gust, ci şi un loc comun de zile mari. Daneliuc nu-şi poate duce scenariul dincolo de aceste clişee încrîncenate. S-a blocat acolo şi nu cred că va mai putea să se desprindă de optica asta. Never ever.

Cel mai mare păcat al filmului pe care l-a creat cel care a fost odată un mare regizor e că România anilor 2006-2007 (la care se raportează regizorul şi scenaristul) oricît de caricatural şi de puternic ar vrea s-o schiomonosească Daneliuc, nu mai arată aşa. E ca şi cum eu, ca să demonstrez că patru măgari au 20 de picioare împreună, mă încăpăţînez să pornesc de la premisa că un măgar are, de regulă, cinci picioare. Poate că vă vine greu să credeţi, dar, domnule Daneliuc, România pe care încercaţi dumneavoastră să o luaţi la bani mărunţi, nu mai există. S-a dus de prin anii 90 şi n-o să mai revină. E o moară de vînt cu care vă încăpăţînaţi să vă bateţi, dar nu pentru vreo cauză nobilă, ci pentru propriul orgoliu. Dacă nu există, veţi cîştiga, cu siguranţă.

Tehnic, filmul e un dezastru. Nu am putut reţine decît un cadru mai lucrat, dar şi ăla ridicat inutil la rangul de secvenţă, aşa-zisul soundtrack e total pe lîngă şi, de obicei, nu e bine să te bazezi pe Andrieş să-ţi facă, într-un cîntec, morala unui film pe care nu poţi să-l construieşti. E un fel de "să vă cînte domnu' Andrieş despre ce e filmu' ăsta, că nu mai am răbdare să vă fac să înţelegeţi". Şi să nu uităm imaginea nostalgic-comunistă, virată în galben ca filmele româneşti ale anilor 70, solară, am zice.

La final, mă simt dator să transcriu replica unui poliţai din filmele americane: "Nimic de văzut aici. Circulaţi, circulaţi!"

This is fuckin' England, mate...

2008-03-12T23:12:00.005+02:00

Warning: Post cu Pink Floyd în urechi.

Am revenit din morţi şi am să vă recomand o groază de filme. Nu ştiu exact cu care să încep, dar cred că cel mai bun pe care l-am văzut în ultimele săptămîni a fost ultra-britanicul This is England, scris şi regizat de insularul Shane Meadows. În 2006, This is England lua un premiu BAFTA pentru cel mai bun film britanic, ratîndu-l pe cel pentru cel mai bun scenariu. Scenariu care are la bază puternice elemente autobiografice, personajul central fiind creat după chipul şi asemănarea lui Meadows. De altfel, tînărul actor Thomas Turgoose a primit premiul pentru cel mai bun debut în film al British Independent Film Awards, în 2006, pe cînd avea numai 14 ani.
This is England e un alt film al tinerilor furioşi britanici, în care veţi recunoaşte cu uşurinţă elemente de atmosferă - şi nu numai - care trimit clar la Trainspotting, Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi, evident, la filmul pe care vrea să îl "moştenească" cel mai mult, A Clockwork Orange (Portocala mecanică) a lui Kubrick.

Personajul principal e Shaun, un tînăr britanic al cărui tată a murit "pentru ţară" în controversatul război întreţinut de Doamna de Fier a Marii Britanii (Margaret Thatcher) în Insulele Falkland. Shaun îşi găseşte forţa într-un grup de skinheads destul de paşnici, pentru ca apoi să urce treptele violenţei alături de un fost puşcăriaş, adept al grupurilor rasiste britanice. De la mimetism pînă la participare nu e decît un pas, e graniţa pe care orfanul traumatizat de război e atras să o treacă.

This is England e, în primul rînd, un film politic, una dintre uzitatele încercări de a stîrpi răul arătîndu-ţi formele sale maxime. În mic, e "tratamentul" la care era supus Alex, personajul principal din Portocala Mecanică, numai că, de această dată, la el e supus spectatorul. Şi Anglia lui Meadows, la fel ca cea imaginată de Kubrick, Boyle (prin intermediul lui Irvine Welsh), Ritchie sau mulţi alţii este una a distrugerii şi a auto-distrugerii, a furiei, a răzbunării, care se întorc împotriva britanicilor. Există o zicală anglo-saxonă care spune că "No man is an island". "But Britain is", ar trebui să adăugăm. Spre deosebire de cinematografia americană, cea britanică nu a rezolvat problemele sociale şi politice pe care le-a experimentat ţara mutînd problemele în ţinuturi aflate la mii de kilometri depărtare, în Irak-uri, Cambodgii, Vietnamuri. Tensiunea socială - datorată crizelor eterne - nu a fost tradusă în film prin supereroi sau supersoldaţi ramboici, supape perfecte pentru astfel de probleme interne. În filmul britanic, furia e pe faţă, e în interior. Violenţa - în special a anilor 80 - e marfa de export a cinematografiei britanice în ultima vreme, trademark-ul ei.

Din punct de vedere tehnic, filmul mizează pe imaginea nefinisată, de videoclip brit, Meadows preferă prim-planurile şi evită efectele de orice fel, chiar şi muzica externă. Un singur moment din film e pus în valoare de soundtrack, într-o variantă asemănătoare celei folosite de Aronofsky în Requiem for a Dream.

De ce Pink Floyd? Aşa am simţit după ce am văzut filmul: "Mother, do you think they'll drop the bomb?"

2008-02-22T22:53:00.003+02:00

Un anonim scrie un comentariu în care îşi susţine foarte puternic punctul de vedere. Cum nu cred că intraţi prea des sa vedeţi şi comentariile la unele dintre post-uri, care sunt mai interesante decît post-ul în sine, vă voi reda comentariul anonimului în cauză.
"Anti-anti
Oarecum, articolul tau vine in completarea articolului din Dilema scris de Alex Leo (la care faci o trimitere) - sau poate invers.
Trebuie sa marturisesc ca nu am mai citit un articol atat de prost de mult timp (si aici ma refer la Alex Leo). Supranumit "oftica" de susnumitul ofticat,articolul tinde sa/i admonesteze, mai mult sau mai putin, pe cei care s/au pronuntat vehement impotriva filmului 4,3,2...In principiu, Alex Leo se oftica pe unii ofticati, insa nu atat de simplu. Spiritul critic se dezvaluie deodata in toata gomflabilitatea lui si pune in scena niste mecanisme national-metafizice care, vezi Doamne, ar explica insuccesul filmului mungian. Oftica, sentimentul acesta atat de neplacut, in urma unor subtilitati filosofice de mare valoare, este surprins ca facand parte din zestrea genetica a poporului roman. Asa se explica totul - noi astia mai tristi, carora nu ne/a placut 4,3,2, ne trezim deodata ca actionand fara discernamant, prinsi in inconstientul popular romanesc si purtati de valurile involburate ale ofticii. De acolo de sus, din turnul lui de fildes, de unde vinde painea obiectivitatii la popor, Alex Leo, ca un balon de cultura, ne priveste ca pe niste Caini care, urmand impulsul de a omora capra vecinului, nu stim ce sa mai facem si cum sa infigem mai adanc sula in coasta lui Abelungiu. Cine suntem noi? Pai....cam asa: "În primul rînd, cei din breaslă, pentru care regimul de anonimat al comentariilor online este mană cerească. În al doilea, cei siguri de verdictele lor, care au decis, cînd l-au văzut, că 4,3,2 este „un film prost“ şi pe care nici o instanţă din lume nu i-ar putea convinge de contrariu. În al treilea, în fine, veşnicii Gică-contra, care strîmbă din nas la orice este lăudat, c-aşa vrea muşchii lor. Ei sînt copiii săraci şi septici ai plebei contestatare – inşi care, dacă n-ar fi existat, comunismul i-ar fi inventat." Asa o fi...
Acum, din nou despre 4,3,2. Da, mie tot mi se pare ca este un film prost si o sa/mi schimb parerea cand o sa si/o schimbe si Alex Leo(aceasta instanta din lume). Acum, fiindca eu cred ca e un film prost asta nu inseamna ca toti ar trebui sa fie de aceeasi parere. Vorba lui Danut, ce, trebuie sa ma simt vinovat ca nu mi/a placut filmul? Despre premii - la mai mare! Sunt foarte bucuros ca filmul a fost apreciat peste hotare, ma bucur pentru Mungiu si il felicit. Astea totusi nu ma impiedica sa/i spun ca mie nu mi/a placut filmul. Caci, demontand si sofismul lui Leo, asa e in democratie: unora le place, altora nu - si poate ca altii or mai fi si ofticati. Reactiile nu sunt impotriva vreunei elite, doar in cazul daca nu iei acest termen atat de lipsit de continut (i.e. "elita") si te pui sa/i construiesti vreun muzeu. Totul in democratie se discuta, se comenteaza - poate doar cu exceptia articolelor care sunt scrise de cei considerati a forma "elita" criticilor de film.
De ciuda si oftica o sa-l dau si p-asta anonim."

Agree. Fiecare are dreptul la opinia proprie, nu mai suntem în vremurile în care cineva poate arde pe rug doar pentru că nu exprimă o părere, o judecată de valoare, bine armonizată cu punctul de vedere oficial. Şi în democraţie, ca în dictaturi, putem să suspectăm "vocile" cunoscute drept autorizate de diferite parti-pris-uri. La fel cum putem să credem că judecăţile lor sunt nepărtinitoare. Sunt de acord că toată împărţirea asta nu în smintiţi şi în mişei, ci în cei recunosc arta adevarată şi cei care sunt puşi numai pe desfiinţare (de fapt, Alex Leo Şerban păcătuieşte prin faptul că nu ia în calcul că poate exista o categorie de spectatori care să nu fi gustat filmul lui Mungiu) e păguboasă. Însă trebuie să ne gîndim la două lucruri, pe care, cu voia ta şi a voastră am putea să le dezbatem. Putem avea o evaluare obiectivă a unui film? şi chestiunea pe care o anunţam în post-ul comentat: Ce înseamnă, de fapt, cinematografia romanească de export? Aştept nişte răspunsuri.

Sodoma şi Gomora

2008-02-21T22:43:00.005+02:00

După ce am văzut Hedwig and the Angry Inch mi-am dat seama că la unul din TIFF-urile trecute am ratat ultimul film al lui Mitchell, Shortbus. Făcut în 2006, filmul canadianului pe care îl discutam acum două posturi e undeva la graniţa pornografiei. Am avut, la un moment dat, o promisiune că o să vă teoretizez pe marginea corpului şi pornografiei în cinema... n-am uitat, evident. Atunci ar fi trebuit să discut un film ca Shortbus, care stă cu un picior în patul XXX. Pînă la urmă, ce numim pornografie? Actul sexual nemimat, în toată splendoarea lui nevoalată? Intenţia clară a autorului de a-şi excita publicul ducîndu-l spre culmile (auto)satisfacerii? Cantitatea de organe în funcţiune pe ecran? Shortbus m-a dus cu gîndul la un alt film în care aveam de-a face cu the real fornication, as it is. E vorba de Ken Park, al lui Larry Clark, însă, privit de după Shortbus, primul pare doar o joacă de copii. John Cameron Mitchell pune în Shortbus un real pan-erotikon, privit prin luneta unei consiliere de cuplu, privată de orgasme, care încearcă să-şi găsească împlinirea vaginală printr-o cură de voyeurism... Şi nu numai ea. Tag line-ul filmului e "Voyeurism is participation" (Voyeurismul e participare) şi e, fără îndoială, o trimitere nu atît la practicile sexuale pe care le vedem în film, cît la rolul pe care îl jucăm noi, publicul, în faţa ecranului pe care se mişcă toate păcatele erotice ale lumii. Rămîne în conştiinţa fiecăruia să-şi răspundă pînă unde poate merge cu voyeurismul. Dar, dacă filmul mizează într-adevăr pe transformarea spectatorului în voyeur, în persoana care îşi procură plăcerea privind înlănţuirile sexuale ale celorlalţi, atunci nu trecem graniţa pornografiei? Vă pot da argumente împotriva unei asemenea sugestii, venite chiar din abundenţa şi diversitatea copulaţiilor de pe ecran. În cazul în care nu avem de-a face cu o minoritate de sex-addicted, atunci e mai puţin probabil ca spectatorii să fie aţîţaţi (cam arhaic, dar în schimb un cuvînt bun) de tot ce se mişcă pe ecran. Şi pe ecran se mişcă aproape tot. Sex normal, sex anal, felaţie, bărbat-bărbat, bărbat-bărbat-bărbat, femeie-bărbat, femeie-femeie, femeie-transexual, BDSM, tînăr-bătrîn, masturbare, autofelaţie, vibratoare, voyeurism... nu mai ţin exact şirul, oricum, cam tot ce e uman şi mişcă. E foarte puţin probabil, drept urmare, ca publicul să trăiască plăcut toate aceste secvenţe, unele la limita imaginaţiei. Şi, drept urmare, filmul nu mai e pornografie, ci unul care vorbeşte dezinhibat despre sex şi rolul acestuia în existenţa normală.
Reproşurile ar fi destul de multe, Shortbus-ul trecînd pe lîngă mizele mari pe care şi le propune. În afară de o alunecare în clişeul "devianţă nu e fericire" (filmul propune o grilă destul de şubredă a ceea ce înseamnă devianţă, filtrată atît prin ideologia hetero cît şi prin cea LGBT), filmul nu ajunge să spună lucrurile mari pe care se pare că vrea să le spună de la început. So what's the point with all the sex? Sexul pare să fie terapie, pentru unii, dar, în acelaşi timp, poate provoca traume imense. Traume care duc la alte devianţe. Pare un cerc de neînchis, sau mai degrabă o spirală ciudată, cu origini în infamele cetăţi biblice şi perfect psihanalizabilă.
Din punct de vedere tehnic e interesant cum Mitchell apelează în Shortbus la repetate puneri în abis, unele mai discrete, altele ca parte definitorie pentru tot demersul. Nu era nici greu, ţinînd cont de punctul central al filmului care, pînă la urmă, e joaca de-a voyeurismul.
Nu pot să vă spun dacă să vedeţi sau nu Shortbus. Fazele şocante sunt de la început (pentru unii), dar dacă sunteţi curioşi, n-aveţi decît. E un test...

Cînd Chaplin era blond şi penibil

2008-02-21T12:56:00.005+02:00

Nu mă gîndesc la pozele alea care îl arată pe omul de sub masca lui Charlot, un individ cu o mutră îmbătrînită, răutăcioasă, ştearsă, ca o directoare de pension (şi pe mine m-a şocat), ci la filmul care a rulat săptămîna asta la Arta, în Cluj: "L-am servit pe regele Angliei", ultimul film ceho şi slovac al regizorului Jiri Menzel. Pe afiş apare că are şi un Oscar pentru regie, dar deşi Imdb-ul nu-l menţionează - numai ceva nominalizări la BAFTA şi ceva ursuleţi la Berlin - prezentarea regizorului confirmă că a agăţat un premiu al Academiei Americane, cu filmul său de debut.
E primul meu contact cu Menzel, pe cît se poate de dezamăgitor. Demult n-am mai văzut un film atît de leşinat, ieşit după un roman excelent - îmi spun amicii mai cititori. "L-am servit pe regele Angliei" este adaptarea romanului omonim al cehului Bohumil Hrabal, tradus anii trecuţi şi la noi. M. şi R. mi-au spus că romanul merită - de fapt, ăsta a fost şi efectul filmului, să mă facă să vreau să citesc romanul. În fiecare secvenţă intuieşti că, în cuvinte, totul e altfel. E altfel şi mai bun. Filmului îi lipseşte vlaga scriiturii, care ar fi intrat de această dată în atribuţiile regizorului.
Timp de 2 ore m-am chinuit, cu toată bunăvoinţa, să rîd de întîmplările prin care trecea tînărul Jan Dite, ajuns din cîrnăţar, miliardar şi retur. Menzel încearcă să împrumute tot ce poate din filmul mut, de la cadraje la tipul de personaj pe care i-l încredinţează bulgarului Ivan Barnev (tînărul Jan Dite). Ajungem să ne uităm la o copie palidă (nu numai blondă) a lui Charlot, a cărei expresivitate e subminată atît de dialogurile neinspirate (se mai întîmplă cînd insişti să faci un film sonor cu limbajul cinematografic al filmului mut) cît şi de inevitabila comparaţie cu originalul pe care o impune filmul lui Menzel.
Dacă ar fi să iau în calcul filmul pentru o dezbatere de liceeni pe eterna comparaţie: "filmul sau cartea", ultima ieşire pe marele ecran a lui Jiri Menzel ar fi un argument pentru: "Citeşte totuşi cartea!"
PS: E plin de fete frumoase, dar pentru asta există alt tip de filme.

Să cântăm cu al treilea sex

2008-02-20T20:32:00.003+02:00

Se iau trei sexe, un artist-artistă punk rock, se pun multe peruci, se confuzează toate celelalte sexe, se înscenează o dramă erotico-artistică şi se adaugă mult feeling şi puţină devianţă. Asta e, în fond musicalul Hedwig and the Angry Inch al straniului actor şi regizor canadian John Cameron Mitchell. Mitchell s-a obişnuit să şocheze, în palmaresul său intrînd cel puţin trei filme cu conţinut sexual ce ating tematica LGBT. Aici mă gîndesc la Tarnation (2003), al lui Jonathan Caouette, unde a fost producător, la Hedwig and the Angry Inch (2001) şi la Shortbus (2006), pe care le-a regizat. Hedwig and the Angry Inch îi dă ocazia să joace şi rolul principal, al rock-star-ului transexual, Hedwig, băieţelul din Berlinul de Est care ajunge mare vedetă în fast-food-urile americane.
Coloana sonoră a prins foarte bine la public, iar decorurile şi costumele merg mînă în mînă cu punk-rock-ul. Deşi turnat în 2001, filmul aduce aminte mai ales de marile musicaluri ale anilor 70, cu o puternică miză politică, de data aceasta miza fiind cauza LGBT. Trimiterile sunt multe, de la separarea sexelor, la restul de penis care îi marchează existenţa lui Hedwig, acum o mare doamnă a scenelor insolite, şi o întrebare cheie care rămîne în urma întregului demers: poate avea un zid acelaşi sens cu un pod, pot exista pentru aceleaşi raţiuni? (Evident, pod-zid=transexual). Asta e marea filosofie a filmului. Şi nimic mai mult.
Compoziţiile lui Stephen Trask te ţin în priză pînă aproape de final, acolo unde o dă în bară producţia, cam din toate punctele de vedere. Ironia şi umorul devin dulcegării romantice şi declarative cu gust îndoielnic. Muzica, evident, urmează acelaşi drum. Tot ce ţine de costume, decoruri, joc actoricesc, dialoguri, devine un melanj de simboluri-pe-marginea-kitsch-ului care face filmul de neurmărit în ultimele 10-15 minute. Restul merită. Un fel de bildungsroman, post-cold-war cu o puternică încărcătură gay-punk, un musical de calitate al anilor 2000, care a dat naştere unui adevărat gay-icon.

My Daily KineTherapy se înnoieşte

2008-02-16T11:01:00.006+02:00

Mă tot gîndesc să modific ceva din structura blogului, mai exact sa ii dau şi o patină mai teoretică, dincolo de cronicile cotidiene. Asta mai ales pentru că, în ultima vreme, am preferat să citesc şi, după cum se şi vede, am scris mai puţin. M-am gîndit la două secţiuni noi, care să dea mai mare greutate blogului şi, prin urmare le şi propun.
1. Istoria romanţată a marelui C. Am putea trece împreună prin istoria cinematografiei, cu mici "delicatese" despre cum a devenit cinematograful ceea ce e acum... un fel de micro-proză-istorico-cinematică.
2. Koncept. Teorie cinematografică, teoreticieni, concepte, descrieiri ale proceselor tehnice.
În plus, voi face în aşa fel încît să păstrez cronicile pentru weekend, iar la începutul săptămînii să vină rubricile astea mai "hard". Mă mai gîndesc la asta.
Cronica zilei va rămîne Cronica zilei, Despre oameni şi filme va fi rezervat actorilor şi regizorilor, mai ales pe partea biografică, iar Film în scris nu ştiu exact încotro se va îndrepta. Aştept comentariile voastre să văd cum vă place propunerea mea. Ma gîndesc şi la un sondaj de o săptămînă, care să mă orienteze puţin. Vă mulţumesc iar că sunteţi alături de mine.

Citesc

2008-02-14T00:17:00.002+02:00

Pentru cei care s-au intrebat unde am disparut, mai ceva decit magarul in ceata, le aduc aminte ca muncesc :)). Dar nu am renuntat la activitatea de cinefil. Mai vad si filme, mai si citesc... Pentru ca despre film se mai si citeste. Am avut tentativa de a citi biografia lui Brando pe care am primit-o de Craciun de la M., si, in ciuda protestelor lui A., am trecut de jumatatea cartii. Am abandonat-o... kinda boring, exemplul tipic despre cum sa-i faci omului statuie (in america asta se numeste star-system), dar cu o modestie inselatoare.
Acum sut calare - cind am vreme - pe o carte despre Visconti, mult mai buna, nu muuuulte clase peste Brando. Evident, e o carte de analiza, nu una biografica, destul de greu de citit, dar cu niste observatii esentiale pentru filmele regizorului italian. Va dau numai un fragment... restul, dupa ce termin de citit. "Visconti pense en terme de scène, a l’inverse de Murnau ou Eisenstein qui pensaient en fonction du plan ou du montage. Pour lui, le cadre est un cache, une fenêtre ouverte sur le monde, non pas le cadre d’un plan, le fragment d’un hors-cadre cinématographique"...

Sa ne recitim cu bine.

Anti...

2008-02-13T23:47:00.003+02:00

În ultima vreme, am asistat - direct şi indirect - la mai multe discuţii pătimaşe despre valoarea şi nonvaloarea filmului românesc contemporan. Premii? Bleah, strîmba unii din nas. Ştim noi de ce ne dau americanii şi francezii premii... Primii pentru că suntem o ţara mică şi de căcat, cu un trecut tot de căcat, cu politicieni din aceeaşi materie nicidecum cenuşie, că suntem groteşti şi că le place să sa uite cum ne scăldam noi, ca nişte primate puţin mai răsărite, în propria duhoare balcanică. Francezii? Tot noi ştim cum e şi cu francezii, că sunt de fapt nişte încrezuţi care premiază orice e foarte departe de Hollywood. Pe deasupra, fie sunt socialişti împuţiţi, deci nostalgici, fie se simt vinovaţi că ne-au ţinut în comunism şi au crezut în Ceauşescu. Ergo, filmul românesc e mic, negru şi urît şi, evident, supralicitat. Ce genii intracarpatice? Mizerie peste tot, spurcăciunea spurcăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor, spectacol de circ pentru fandosiţii de străini.
La asemenea atitudini aproape că nu ai ce să comentezi. Să te simţi vinovat că ţi-au plăcut nişte filme care pun sare pe rană şi nu îndulcesc realitatea - deşi suntem de acord că mizează pe realism? Să te uiţi la cel din faţa ta şi să încerci să îi explici că stranietatea şi autenticul, în exotismul lui, sînt principalele puncte de interes atunci cînd ai în faţă un film dintr-o cultură diferită de a ta? Că nu trebuie să ascunzi impurităţile sub cadru ca să faci un film "frumos"? Să-i mai explici care sînt limitarile filmului românesc şi cât de important e să faci un film pe care îl simţi, din toate punctele de vedere?
Nu pot decît să mă gîndesc la toate rahaturile cosmetizate din ultimii ani, anul acesta lăudîndu-ne şi cu singurul film românesc despre viaţa unui publicitar turmentat (Da, e Dupa ea!), la ce eşecuri sterile au ieşit încercînd să se imite un curent care nu se potriveşte autorilor, ales doar pentru că dă bine...
Poate ca explicaţiile ar fi multe. Şi eu, mă ntreb, în continuare, cum va fi filmul românesc peste 20 de ani. Poate atunci şi Mungiu, şi Porumboiu, şi Mitulescu, şi Puiu, şi Caranfil, vor regiza blockbustere bine duse la şcoala hollywoodiană. Mie unul însă, faza asta de film-manifest cu rădăcini sociale puternice şi murdare - că doar sunt radacini - îmi place de minune. Asta pînă nu se ajunge la un grotesc de tip Ticăloşii, dar nu vreau să pic în tabăra exemplelor negative.

... si dinte pentru dinte

2008-02-07T18:46:00.000+02:00

Mi-am completat Trilogia răzbunării al lui Chan Wook-Park cu mai vechiuţul Sympathy for Lady Vengeance, ultimul din serie, dar, din păcate, nu cel mai bun. Din păcate trebuie luat doar aşa, ca o comparaţie absurdă între trei filme foarte bune: Sympathy for Mr. Vengeance (2002), Oldboy (2003) şi Sympathy for Lady Vengeance (2005), toate trei formînd violenta trilogie botezată „a răzbunării”. Din cele trei, cel mai bun rămîne Oldboy, însă nu despre el discutăm acum, ci despre Doamna Răzbunare, personajul central al ultimului film din serie.

S-a afirmat că filmele lui Park sînt de o cruzime înfiorătoare, că violenţa îi curge prin vine, de la cadru la cadru, sînge, tendoane sfîşiate, mandibule trosnite, picioare rupte etc. etc. Ultimul însă nu mai este la fel de violent ca celelalte, nu violent fizic, bineînţeles. Teroarea psihologică este, totuşi, o constantă pentru cele trei filme. Mult mai rafinat, avînd la bază un story mai complex decît celelalte două, în Sympathy for Lady Vengeance, Park devine teatral, împrumutînd de pe scenă reflecţia violenţei, mai mult decît reproducerea nudă a actelor de cruzime, pe care le vedeam în primele două filme.

Răzbunarea, în viziunea lui Park, e un act care pare necesar la un moment dat, dar care are efecte devastatoare asupra fiinţei. Nu poţi spăla sîngele cu sînge, pare a fi mesajul filmelor lui Park, deşi răzbunarea poate părea singura portiţă de scăpare spre normalitate. Deşi trilogia este cunoscută drept una a răzbunării, în nici unul dintre cele trei filme răzbunarea nu este o soluţie. A se vedea una din scenele finale din Sympathy for Lady Vengeance, cînd, după acea răzbunare colectivă, demnă de tragediile greceşti, "victimele-călăi" sînt interesate de cum îşi pot recupera banii. Satisfacţia unui sentiment pe cît de intens, pe atît de inconsistent, de volatil.

Sympathy for Lady Vengeance urmăreşte povestea complicată a lui Geum-ja Lee, intrată la 19 ani în închisoare pentru că a declarat că a ucis un băieţel. În 13 ani de temniţă ajunge, în mod paradoxal, să ucidă din bunătate. I se spunea chiar Geum-ja Lee the Kind-hearted, făcea torturi splendide, îngrijea bătrîne, le ajuta pe colegele de celulă umilite... Şi timp de 13 ani visează la răzbunare, o pregăteşte, fără a-şi da seama că ceea ce va înfăptui va deveni ceva colosal, universal, va fi zeiţa răzbunării colective. Pe final, gustul răzbunării o transformă într-un super-erou pe invers.

Sympathy for Lady Vengeance e mai rafinat decît primele două filme din trilogie, dar şi puţin mai artificial. Decorurile au rămas cam aceleaşi, aceeaşi preferinţă pentru spaţiile tunelare sau pentru out-door-urile înzăpezite. Muzica e sublimă... normal, e Vivaldi (nu că aş asculta aşa ceva dacă nu aş fi obligat de coloanele sonore) şi recreează o atmosferă asemănătoare celei din Kill Bill (I) sau In the mood for love - prin contrast. Cadrele sînt lucrate în detaliu, deşi unele link-uri între ele pot părea nenecesar de pretenţioase. Şi, cum e firesc, acolo unde există tragism şi trăire interioară covîrşitoare, abundă prim-planurile, feţele machiate intens, schimonosite, figuri foarte expresive ale unor actori cunoscuţi, tot de prin filmele lui Park.

Vă recomand toate cele trei filme, dar numai dacă suportaţi îmbinarea de inocenţă şi duritate a asiaticilor şi, în special, a lui Park.

Si se facu Madonna regizor

2008-02-05T22:34:00.001+02:00

Asta da pozna, nemaivazuta, nemaiintilnita, de cind si-a luat Coana Miţa velociped. Se facu Madonna - adica regina muzicii pop - regizor. Si primul ei film, in calitate de regizor, va rula la Festivalul de la Berlin de anul acesta. Dupa cum spun cei de la Evenimentul Zilei, care fac o paralelă subtilă Scorsese - Madonna, filmul e un mediumetraj, de aproximativ 30 de minute, cu doi actori britanici si un ucrainean si se numeste "Filth and Wisdom". Acuma ca ii britanica get-beget diva si-o fi spus ca trebuie continuata seria de succes deschisa, in proza, de Jane Austen cu Pride and Prejudice sau Sense and Sensibility.
Nu putem decit sa-i uram succes in regie, desi in actorie nu i-a prea iesit si sa o incurajam sa creeze, ca nu-i tirziu nici la 50 de ani să debutezi ca regizor. Vorba aia, regi(n)a batrana face cinematografie buna.
Cititi mai mult pe http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/393546/Scorsese-si-Madonna-la-Berlinala/

Nesfirsit

2008-02-02T22:14:00.000+02:00

Nu voi scrie mult despre California Dreamin, pentru ca mi se pare un subiect sensibil. Mi-a luat ceva vreme pina sa ma hotarasc sa-l vad. Mi se pare straniu sa vezi primul si ultimul film al unui tinar, si ala nesfirsit. Traducerea in engleza, "endless", ii da un aer de permanenta, de iesire din timp. Dar asta nu schimba totusi lucrurile.
Ma mira sa vad oameni comantind filmul lui Nemescu de parca ar fi un produs finit. Unii se pling chiar de lungimea filmului, altii de secventele-balast. Pentru mine a fost ca si cum as fi urmarit o pelicula pe care scria, mare, de la inceput, "this is a work in progress". De aceea nu m-a afectat nici lungimea filmului, nici secventele evident in plus si nici macar secventa de final despre care unii au afirmat chiar ca ar fi prea melodramatica, esuata. Am urmarit cadrele, evolutia povestii, jocul actorilor...
Si asa am recompus propriul film, desi, cu siguranta nu e varianta la care ar fi ajuns si Nemescu. In mare, California Dreamin e o noua explorare a Romaniei actuale, cu marile ei defecte si micile delicii. Capalnita, satul in care un sef de gara are puterea sa puna bete in roate unui tren NATO, nu e un loc incredibil, care nu ar putea exista, desi iesirile fantastice ale lui Nemescu sint binecunoscute. Dar Capalnita exista, la fel cum exista si americanii, si sindicalistii, si privatizarile suspecte, si primarii plini de sine, toti scaldindu-se intr-un gri mocirliu pur romanesc.
Va las sa descoperiti singuri filmul lui Nemescu, avertizindu-va ca trebuie sa luati in serios interiorul parantezelor. Intr-adevar, California Dreamin is endless.

Muzica si singe

2008-02-02T16:47:00.000+02:00

Muzica si mult singe, cam asta e esenţa ultimului lungmetraj al legendarului Tim Burton, Sweeney Todd. The Demon Barber of Fleet Street. Musicalul cu care intunecatul regizor hollywoodian a cistigat Globul de Aur anul acesta pentru cel mai bun film de comedie/musical aterizează pe marile ecrane direct de pe Broadway şi îi aduce din nou împreună pe cei doi actori-fetiş al lui Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter. Ultima dată au jucat împreună tot într-un musical, tot macabru, dar de animaţie, pe care poate că l-aţi văzut: The Corpse Bride.
Sweeney Todd (Depp) e personajul născut din partea întunecată a naivului şi osînditului pe nedrept Banjamin Barker. În tinereţe, Barker era un bărbier vestit, poate cel mai bun din Londra, lumea lui era luminosă, soţia blondă şi frumoasă, iar fetiţa lor, tot ce-şi puteau dori. Condamnat pe nedrept, pierde tot, iar, după 15 ani, se întoarce pentru a se răzbuna. În loc de frumuseţe, lumină, culoare (toate prezente numai în flashback-urile şi proiecţiile pe care le închipuie Burton), Todd nu mai găseşte decît tristeţe, dezolare, mizerie, întuneric şi pe grotesca doamnă Lovett (Carter), cu aerul ei gotic şi visele ei neîmplinite. Cuplul macabru e complet acum, răzbunarea nu mai e una individuală, cu ţintă precisă, ci se răsfrînge asupra întregii lumi. Cum spune Sweeney Todd, "Este o gaură în lume, ca o groapă adîncă neagră. Este plină de oameni
care sunt plini de rahat, iar scursorile lumii în ea sălăşluiesc". Astfel, bărbierul devine nemesis-ul lumii care l-a creat, un zeu al răzbunării şi al morţii "fără discriminare".
Nu ai cum să nu vezi în bărbierul diabolic o urmă clară a altui personaj pentru care Burton l-a ales pe Depp şi cred că vi-l amintiţi pe Edward Scissorhands. Dacă în parabola creată la începutul anilor 90, personajul lui Burton era o victimă incontestabilă care, pînă la final, rămîne o victimă a extensiilor sale tăioase şi care trăieşte drama de a putea distruge orice atinge, Sweeney Todd nu e complet fără armele sale. Briciurile sale de argint îl completează, îi sunt super-puterea. Todd e victima ajunsă călău, în timp de Edward era victima perpetuă.
Dar să nu uităm că totuşi sîntem într-un musical şi nu într-un film horror, deşi, mai ales în a doua parte, curg rîuri de sînge. Pentru cei care au văzut The Corpse Bride, muzica li se poate părea destul de asemănătoare, deşi aici e mai complexă, iar realizatorii mizează mai mult pe duete. Chiar unul dintre cele mai interesante momente din film, muzical, vizual şi narativ, sînt duetele dintre călău şi victimă - cu roluri interşanjabile - dintre Todd şi judecătorul Turpin. Să nu uităm nici valsurile întunecate dintre bărbier şi mătăsoasa doamnă Lovett. Mai puţin plăcute sînt ariile lungi ale tinerilor îndrăgostiţi, a căror poveste e lăsată în mod ciudat în aer, pe final.
Un lucru căruia Burton i-a dat mereu importanţă în filmele sale ţine de vestimentaţie. Nu degeaba filmul a fost nominalizat şi la un Glob pentru cele mai bune costume. Creaţiile lui Colleen Atwood, unul dintre cei mai apreciaţi "costumieri" de la Hollywood (două Oscaruri pentru Memoirs of a Geisha si Chicago) şi colaborator fidel al lui Burton, întregesc atmosfera creată mai ales prin decorurile semnate Francesca Lo Schiavo.
Vorbeam la un moment dat de oazele de culoare şi lumină pe care Burton le rezervă doar amintirlor lui Todd şi proiecţiilor doamnei Lovett. Şi în culoare poţi descifra construcţia psihologică a personajelor. Dacă în amintirile lui Todd despre fericirea lui Benjamin Barker sîntem în faţa unor pasteluri eclatante, în visele colorate ale doamnei Lovett lumina e secundară culorii, e exterioară, culorile sînt întunecate şi halucinante ca cele din Beetle Juice.
Sweeney Todd e un film "burtonian" de la un capăt la celălalt. Fanii pot recunoaşte motive şi tehnici mai vechi, fără să se chinuie prea mult. Dar asta nu face din ultimul film al lui Burton unul manierist. E un nou pas în explorarea întunericului uman, îngroşîndu-i tuşele.

Sex, drugs & fuck'em all

2008-02-01T21:22:00.000+02:00

Azi am vazut trei episoade din serialul american Californication, noul hit one-man-show de peste ocean. Pentru cei care nu l-au mai vazut din X-files, David Duchovny (adica Mulder) se intoarce intr-un rol care i-a adus si un Golden Globe pentru cel mai bun actor intr-un serial de comedie.
Sincer, nu m-am prins ca filmul ar fi fost comedie, chiar din primul episod. Semana a ceva de genul, dar se dadea prea destept, in sensul hollywoodian al cuvintului.
Duchovny e un scriitor la 40 si ceva de ani, in lipsa de inspiratie, parasit de tipa cu care are deja un copil si pe care se pare ca vrea sa o recistige. Cum? Inca nu mi-am dat seama din moment ce incaleca tot ce misca (rata e undeva la 2-3 partide de sex pe juma de ora - cit are un episod - ceea ce insemana si cel putin doua femei dezbracate pe episod). Povestea nu-i prea complexa, insa Duchovny isi face treaba si la fel si Natascha McElchone (asteptam sa o vedem si pe ea naked).
Nu stiu de ce, dar serialul mi se pare inca un lung metraj diluat, repetitiv si abia astept sa termin cele 12 episoade de sezonul asta, sa ma prind daca e ceva de capul acestui Californication (referintele la RHCP psint clare, mai ales ca unul dintre pesonaje e botezat chiar Dani California).
Rolul de afemeiat i se potriveste ca o manusa lui Duchovny, care mustea de sexualitate chiar si in rolul din X-files, pe linga "impenetrabilul agent" Scully. Si sa nu uitam nici eternul Jurnal al pantofului rosu, ajuns la un moment dat pe la al 18-lea calup si cu care actorul a tot cochetat pina in 2003.
Ce sa va spun in loc de concluzie? Dati-i o sansa. E posibil sa nu va placa primul episod. Vedeti-l si pe al doilea si, daca tot vi se pare neinspirat, renuntati. It doesn't get any better.

Sa rizi englezeste e mai sanatos

2008-01-26T22:13:00.000+02:00

Dacă pentru filmele horror ne-am reorietat, comediile bune la păstrăm în acelaşi spaţiu, mai exact în spiritul cel mai profund al bătrînei Britanii. De cîţiva ani încoace, cele mai bune filme de comedie vin din Marea Britanie, iar cele mai bune poante se servesc cu accent aferent si ceai cu lapte... sau lămîie.

E cazul trilogiei cuplului Simon Pegg şi Edgar Wright, pe care cei doi au botezat-o Blood and Ice Cream. Prima parte a fost parodia horror (mai exact, după cum au descris-o autorii, romance-zombie-comedy) Shaun of the Dead. Mult sînge, multă îngheţată şi destule faze tari create de cuplul Simon Pegg şi Nick Frost. Povestea a doi looseri care se trezesc (cu greu, ce-i drept) în ziua în care pămîntul - aka Londra - este atacat de zombie, toată lumea e zombificată, iar morţii se trezesc ca să muşte puţin din ce vin. Parodie evidentă la toate filmele cu zombie, în special la celebrul Dawn of the Dead, "tata lor" în horrorurile de gen. Filmul a fost foarte bine primit atît în Marea Britanie, cît şi în State, aducîndu-i laolaltă pe majoritatea actorilor de comedie britanici.

Mult mai reuşit este însă recentul Hot fuzz, care rulează acum la Cinema Arta, în Cluj. Unul dintre puţinele filme poliţiste de pe insulă - după cum remarca Edgar Wright - dar şi acesta parodie. Simon Pegg e de această dată un poliţist londonez, cel mai tare poliţist de pe insulă, care "avansat" şi trimis să lucreze într-un sătuc, aparent fără criminalitate. În echipă cu naivul poliţist local, Danny Butterman (Nick Frost), investighează morţile suspecte şi lipsa de criminalitate... şi mai suspectă. Dau peste o încurcătură de iţe demne de un Sherlock Holmes şi de răspunsuri a la Agatha Christie.

Cum Danny Butterman e, ca orice om care se crede în afara acţiunii, un mare fan al filmelor poliţiste şi de acţiune, mare fan de Bad Boys, Point Break şi Lethal Weapon, Hot Fuzz devine dublura comică a acestora, alimentată de cel mai sănătos umor britanic. Iar felul în care este lucrat filmul arată că, în cei trei ani care s-au scurs între Shaun of the Dead (2004) şi Hot Fuzz (2007) realizatorii şi-au mai exersat mîna, au mai alimentat bugetele, iar soluţiile alese în felul în care exploatează imaginea şi sunetul completează scenariul foarte bine făcut.
Nu-mi rămîne decît să vi le recomand pe amîndouă, în special Hot Fuzz.

Redescoperirea horrorului

2008-01-25T18:54:00.000+02:00

Cam o dată pe săptămînă începe căutarea „disperată” a unui film de groază... bun. Din atîtea titluri şi atîtea note de 2-3-4-5 (maxim) poţi alege cu greu. Am văzut, de exemplu, începutul filmului The Mad, care se vrea un fel de comedie (nu parodie!) horror, cu vaci nebune şi oameni care înnebunesc după ce la mănîncă, cu blow-job-uri fulger şi hamburgeri care umblă şi atacă prin surpindere. O varză de film. N-am rezistat mai mult de 10 minute.

Am început deja să ocolim mult-mulsa (apropo de vaci) cinematografie asiatică de gen care devine tot mai flască de la an la an şi ne orientăm spre „pieţe” mai exotice. Spre exemplu, Spania, de unde aşteptăm – de ceva vreme – L’Orfanato, iar aseară am văzut-o pe senora Spania în coproducţie cu senor Mexic, în Kilometro 31.

Film destul de OK, desi cotat sub nivelul lui, cu un inceput-cliseu (cineva loveste cu masina pe altcineva) si cu o continuare mai desteapta. Pacat de unele dialoguri care o cam dau in bara, dar are efecte interesante, poveste mai complexa de hack&slash, iar atmosfera e intretinuta de un sunet chiar infiorator. De fapt, sunetul cred ca e unul dintre lucrurile cele mai bune din Kilometro 31, si marea lipsa a filmelor de gen facute la Hollywood sau la Asiawood. Actorii sint destul de rasariti, tensiunea e mai mult decit suficienta si, desi nu va deveni un clasic al genului, e o descoperire placuta pentru amatorii de povesti cu stafii si alte fantasme ale intunericului.

O cronica aminata

2008-01-25T09:20:00.000+02:00

Acum ca a trecut valul, pot sa postez si eu ce imi mai ramasese de spus despre 4,3,2... Da, ati citit bine, despre 4,3,2... Premiile le-a meritat, cele pe care nu le-a primit, pacat ca nu le-a primit, dar nu poti avea totul, ca sa spunem asa... Asta scriam acum ceva vreme in revista Steaua:

"4, 3, 2, dar totusi primul
Acesta ar fi, cred, singurul titlu pe care l-aş mai putea da, în condiţiile în care, nu cred că mai există individ care să fi avut vreodată tastatura la degete şi să nu fi scris ceva despre filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Faptul că mă trezesc să „vorbesc” despre film abia acum, mă plasează într-un retard confortabil. Pentru că aşa cum au apărut, la fel s-au şi stins ecourile şi acum e linişte. Din păcate, o dramă există: faptul că, în numai cîteva zile, toţi au reuşit să spună tot, să interpreteze şi suprainterpreteze, să laude, să înjure, să strîmbe din nas româneşte (ştim cu toţii cum se uită românul, cu aerul acela de „e bun băiatu’ , da’ totuşi”). De aceea, tot ce-mi rămîne e să abuzez de subiectivisme, scurt şi incomplet.

Dacă filmul lui Mungiu, la fel ca Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, a reuşit să împartă – imperfect, desigur – România în două (şi nu în smintiţi şi în mişei), eu trebuie să declar din capul locului că mă număr printre cei care au ieşit luminaţi de la film, ca şi cum aş fi găsit cine ştie ce diamante în mocirla porcilor. Pentru că filmul lui Cristian Mungiu îşi merită laudele, fiind peste ceea ce se mai face la noi, şi cu siguranţă peste ce mai apucă să finanţeze CNC-ul.

Nu o să încep să înşir eternele „(nu) mi-a plăcut pentru că”, ci aş vrea să mă opresc asupra unui element ciudat al filmului, care m-a încărcat ulterior, adăugîndu-i plusuri considerabile. Şi anume, filmul lui Mungiu este primul film care mi-a creat senzaţia acută că „există viaţă şi dincolo de film”. În 4, 3, 2, lucrurile şi oamenii au o viaţă a lor, care nu e surprinsă de nici o cameră de luat vederi. Să ne gîndim numai la cîteva momente, cum este cel al tatălui care, deşi anunţat, nu mai vine să-şi vadă fata (sau poate a venit, în lumea aceea independentă de film), a buletinului atît de important, dar totuşi uitat de toată lumea la recepţia hotelului, secvenţa mersului cu autobuzul şi cu biletul (dincolo de reconstiuirea atmosferei istorice), discuţia aparent nejustificat de aprinsă a lui Bebe cu mama sa etc. La fel ca acestea, mai există şi alte momente care lansează nuclee narative dincolo de film şi care conturează o lume formată – aşa cum sugerează şi finalul – din oameni şi poveşti care se ridică la suprafaţă, se despart sau se ciocnesc la fel ca bulele dintr-un pahar cu apă minerală. Cam aşa cum au făcut toţi cei care, într-o formă sau alta, au scris două cuvinte despre cel mai bun film al lui Mungiu şi, indiscutabil, cel mai bun film al tinerei generaţii de regizori români.

Poate că am supralicitat, dar nu trebuie să ne fie teamă să facem acest lucru. Dacă Mungiu s-ar fi născut în altă parte, nu într-o zonă în care acum nu mai poate fi văzut pentru că cinematografia a murit odată cu cinematografele, poate „critica” mai degraba morală sau moralistă nu s-ar fi scindat atît de mult între apărători naivi şi atacatori cu spume la gură, ci ar fi preluat exemplul modestiei şi moderaţiei cu care lucrează un regizor care îşi dă seama că încă nu a dat tot ce e mai bun."

Juno cu J. de la Junona

2008-01-24T00:20:00.000+02:00

Cu scuzele de rigoare pentru M. că nu mă mobilizez să-l "desfiinţez" încă din seara asta, profit de faptul că baieţii de la UPC toarnă biţi în ţeavă (vina mea de data asta... neplătit. sorry, guys!) şi bag cîteva rînduri despre Juno. Tocmai ce l-am văzut şi, sub impresia proaspătă, i-aş da chiar un vot de încredere, în vederea Oscarurilor ce dau să vină (Bad Oscars without Mungiu!!!). Sper să aibă succes, chiar dacă, deocamdată are mai multe nominalizări decît premii.
Deşi e vîndut ca film de comedie, nu vă aşteptaţi să crăpaţi de rîs în timp ce o gaşcă de cretini îşi dau cu bîte în cap. E mult mai bine lucrat (chiar mai bine decît lăudatul Little Miss Sunshine, de anul trecut), atît ca scenariu, cît şi ca regie şi am de remarcat şi două actriţe care îşi duc treaba la capăt cu brio: mezina (sweet 20...) Ellen Page, nominalizată de mai multe ori pentru "cea mai bună actriţă în rol principal", şi titrata deja Jennifer Garner, într-un rol care o prinde chiar bine, mai sensibilă, mai umană, mai zdrobită.
Pe scurt, Juno (nu de la oraşul dinAlaska, ci de la frumoasa şi exigenta Iunona, mult-înşelata şi răzbunătoarea lui Zeus soţie) e o adolescentă în jeanşi şi tricouri în dungi (şosete aşijderea!) care din virgină ajunge viitoare mămică. Se întîmplă. Într-un fotoliu. Dragostea? Vine după aceea. E simplu şi complicat în acelaşi timp. E despre tinereţe, simplitate, idealuri (prea rar verificate pe teren), familie, dragoste, sacrificii (toate chestiile alea pe care le aşteptăm de la americani). În acelaşi timp, e despre disperare, dezamăgire, rupturi şi pierderi ireparabile. Dar e optimist.
Poantele nu sînt multe, umorul - cam numai de limbaj - e presărat într-o mare de scene care numai să rîzi nu te fac. O poveste neobişnuit de complexă pentru aşteptările mele, personaje cu adîncime, cu trecut, bine creionate. Multe prim-planuri care dau filmului exact acea notă de familiaritate, completate de decorurile în cheie naivă şi muzica... un deliciu indie-country.
Juno va veni săptămînile viitoare, dacă nu mă înşel, şi în Cluj şi vi-l recomand , mai ales celor care încă n-aţi ieşt din depresiapost-festum.
Mai multe nu vă spun, să nu vă stric plăcerea de-al vedea. Doar să fiţi atenţi la detaliile bine lucrate de regizorul Jason Reitman (Thank You for Smoking, Consent şamd).

Cincinal cu feeling digital

2008-01-22T20:58:00.000+02:00

47. LB. Nikko. Nikki. Maimuţa ţipă ca în filmele horror. Cine e ea? (actriţa, nu maimuţa...) Cîine – iepuri – circ. Fantoma. Camera obscură. Dorothy Lamor. Poveşti populare ale ţiganilor polonezi. Cine e ea? Prostituate din Europa centrală. Cam astea ar fi elementele. Bricolaţi băieţi, numai bricolaţi şi poate vă iese, pînă la final, măcar jumătate din story-ul pus la cale de David Lynch în Inland Empire, lungmetrajul cu care cineastul american s-a mai achitat de un cincinal al carierei sale.

Nu mai are nici un rost să intrăm aici şi acum în ample tratate de criptologie lynchologică. Spaţiul e de departe insuficient. Pentru cei care după ce au ieşit din sală cu rotiţele înţepenite de la atîtea tăieturi dadaiste cîte execută mr. Lynch în cel mai recent film al său, există, slavă Domnului!, o duzină de poveşti refăcute de specialişti (obsedaţi pentru alţii) în decriptarea părţii bizare a lui Lynch. Mai ceva decît adepţii lui Dan Brown, toţi cei care sparg codurile acestui minunat – pînă la urmă – „da Lynchi” se bat în interpretări, scot tratatele pe masă, măsoară, taie şi, pînă la urmă, tot le iese. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în cazul lui Inland Empire, la care regizorul american i-a întărîtat anunţînd că a puit un film menit să facă sens. Întru totul.

Numai că Inland Empire, dincolo de poveste şi interpretări, e atmosferă. Lynchiană sută la sută. Aproape trei ore în care te prinde şi te ţine în priza suprarealismului, în care pluteşti în lichidul vîscos şi coşmaresc al minţii (bolnave, ar spune unii) artistului american. Complet în digital, cu o consistenţă puţin peste ceea ce ar ieşi de pe urma unui telefon mobil mai inteligent, filmul reuşeşte însă perfecţiunea pentru cîteva momente, pentru ca apoi să se scufunde în acest nou tip de verité al generaţiei „-18”. Nu mă gîndesc aici la momentele impresionistice care l-au atins pe Andrei Gorzo la sentiment (criticul dilematograf dînd ca piesă de rezistenţă lacrima ce curge – la un moment dat – pe obrazul Laurei Dern), ci la jocurile de lumini ce o cuprind pe aceeaşi Dern în momentul în care se află pe platoul de filmare, la clar-obscurul ce înghite jumătate din film sau la cadrele care o hăituiesc pe Karolina Gruszka (creditată ca The Lost Girl). Şi, cu riscul de a intra în opoziţie totală cu „anti”-opinantul meu, trebuie să-i avertizez atît pe amatorii de Lynch, cît şi pe cei care nu-l înghit că, în Inland Empire se pot lovi de cele mai sensibile imagini cărora le-a dat naştere cineastul în toţi aceşti 30 de ani de lungmetraj.

Americanul marşează pe aceleaşi teme: al delirului, al visului, al demenţei (dacă e să fim drastici), al lumii incontrolabile a minţii. Nu lipsesc punerile în abis care se aglomerează în final şi care ies destul de şifonate la întîlnirea cu spectatorul secolului XXI, nici preluările aproape integrale de secvenţe din scurtmetrajele lynchiene lansate între Mulholland Drive şi Inland Empire. De la iepurii din serialul Rabbits, pînă la copierea unor trăiri identice cu cele ale personajului central din Darkened Room, Lynch „trece pe curat” ceea ce a experimentat – ca tehnică de filmare, mizanscenă, montaj – în scurtmetrajele amintite mai sus, astfel încît ceea ce laudă unii ca „experiment” în Inland Empire nu prea există.

Aţi înţeles? Nu contează dacă da sau dacă nu. E Lynch. E un deliciu pentru gurmanzii cinematografici, iar Inland Empire nu e nimic altceva decît Marea Crăpelniţă a unui regizor care nu a obosit, cum îl tot acuză unii şi alţii, ci care s-a detaşat cu orgoliu şi aroganţă de ceea ce se întîmplă în jurul lui şi care acum nu mai lucrează decît pentru a perfecţiona un canon propriu. Un canon care implică nebunia regizorului şi sminteala temporară (confundată de cei care nu intră în joc cu snobismul) a spectatorului. Căci, pe bună dreptate, trebuie să fii nebun ca să-ţi placă Lynch.

(Text apărut în revista Man.In.Fest, nr. 3-4/2007)

Lynch, Biblia, Eraserhead

2008-01-21T00:27:00.000+02:00

"Eraserhead este cel mai spiritual film al meu. Nimeni nu-mi intelege aceasta afirmatie, dar asa e.

Eraserhead se dezvolta intr-un anume fel si nu stiam exact ce insemna. Cautam o cheie pentru a descuia intelesul secventelor. Desigur, le intelegeam pe unele, insa nu stiam cum anume sa le unesc. Era ca un fel de lupta. Asa ca, am luat Biblia si am inceput sa o citesc. Si intr-o zi am dat peste o propozitie. Am inchis Biblia, pentru ca era exact ce-mi trebuia, exact ceea ce cautam. Apoi am vazut intreg ansamblul, ca un tot unitar. Iar imaginea vizualizata s-a transpus in practica in proportie de 100%.
Nu cred ca voi spune cuiva care este acea propozitie".
David Lynch, Cum sa prinzi pestele mare, Humanitas, 2007.

Fellini si politica

2008-01-19T23:05:00.000+02:00

"Nu sunt si nu am fost niciodata un homo politicus. Politica si sportul ma lasa complet indiferent, fara reactii, inerent si aiurea (...) Recunosc ca atitudinea mea e oarecum nevrotica, un refuz de maturizare, determinat in mare parte si de faptul ca am crescut in timpul fascismului, ca am respins orice fel de participare directa, personala, la politica, in afara manifestarilor exterioare de tipul cortegiilor; capatind din acea vreme convingerea ca politica este ceva pentru (...) Asadar, limitele mele, in care ma aflu prins si azi, sunt acelea de a nu fi respirat, din anii in care m-am format, adevarata semnificatie a democratiei, alta decit cea care ne parvenea prin lectiile de greaca si filozofie, de la modele atat de indepartate de parca ar fi fost science-fiction: polis, guvernarea de catre popor, Atena, cetateanul, drepturile si indatoririle, Platon, Pericle, Socrate, maieutica..."
(in Fellini despre Fellini, Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini, Editura Humanitas, 2007)

Madame Jane si Mister Moliere

2008-01-19T01:01:00.000+02:00

In ultimele doua saptamini, cinematograful Arta a proiectat doua filme egale ca valoare si ca demers, desi fiecare situat de fiecare parte a Canalului Minecii si fiecare cu orgoliile lui. Saptamina trecuta am vazut si am gustat britanicul pur-singe "Becoming Jane" (fictiune pe viata prozatoarei britanice Jane Austen), iar saptamina asta, clujenii pot vedea "Moliere", evident, o alta pseudo-biografie a lui Jean-Baptiste Poquelin, aka, Moliere. Va recomand ambele filme, pentru o dupa-masa de duminica, abia treziti din mahmureala, lipsiti de orice intentie de a gindi dincolo de ceea ce e evident.

"Becoming Jane", cu frumoasa Anne Hathaway si promitatorul tinar britanic James McAvoy (pe care e posibil sa-l fi vazut in The Last King of Scotland si Atonement - ultimul va ajunge, la un moment dat si la noi pe ecrane), e un fel de Mindrie si prejudecata, mai ales in prima parte, mai exact, o justificare slabuta a mecanismelor psihologice ce stau in spatele celui mai important roman al lui Austen. Filmul e "witty", dar nu prea, si, din pacate, sufera de o platitudine sora cu banalitatea. Publicul a fost ingaduitor, placut surprins, pe alocuri. Unii au frisonat cind El ii spune Ei sa fuga impreuna, dar cam atit. Nimic mai mult. Nimic nemaivazut. Iar paralela imperfecta roman-cotidian, fictiune-real banalizeaza ambele dimensiuni, transformindu-le in axiome de genul: "Elizabeth Bennet e intr-o poveste cu happy-end doar pentru ca Jane Austen a ratat iubirea vietii".

De cealalta parte - doar geografic insa - e frantuzescul "Moliere", care il are drept protagonist pe Roman Duris, intr-un rol parca prea leit a Johnny Depp - in pielea capitanului Jack Sparrow. Daca "Becoming Jane" se prezenta drept drama, romance, cu accente comice, francezii din spatele lui "Moliere" mizeaza pe umor, comedia fiind chiar peste medie, de cele mai multe ori. Nu te da insa pe spate, nu rizi sa-ti pocneasca falcile, poate doara asa, un ris de salon, strident, ca sa te faci remarcat, nu prea strident insa, ca doar e de complezenta.
Cum ambele filme pun pe piedestalurile aferente prin fictiunile lor biografice doua nume majore ale literaturii universale, fiecare "aparat" de propria natiune, nu pot decit sa am intreb cum ar fi un lung metraj despre Eminescu. Oare l-ar face cineva?

Ce a mai ramas din musical?

2008-01-13T17:45:00.000+02:00

Across the Universe este primul musical al anului, nu că ar fi trecut mult de la începutul acestuia. Oricum, e şi primul musical pe care îl văd de multă vreme pe marele ecran, după Chicago, dacă nu mă înşel. Bineînţeles, am tot revăzut anii aceştia de zeci de ori Hair, Jesus Christ Superstar, The Wall, chiar şi Moulin Rouge.
Pentru mulţi, musicalul e acum în cădere liberă. E greu să mai găseşti unul bun – spun unii. În fond, ar trebui să ne întrebăm de unde vine această criză a filmului muzical. Nu ne mai plac “frumoşii nebuni” care îşi cîntă sentimentele, care întorc lumea pe degete numai prin cîntec? Sau l-am trecut definitiv la un gen sub-mediocru, pe care îl mai realizăm doar ca să mai profităm de pe urma vechilor fani, însă cu care nici realizatorii, nici receptorii nu trebuie să-şi bată prea tare capul...
Dacă e să judecăm după Across the Universe, am pierdut musicalul atunci cînd am pus cîntecul mai presus de mesaj, cînd pe ecran se cîntă doar pentru a se cînta şi cînd nu putem face diferenţa între lungmetraj şi videoclip. Asta poţi să înţelegi din prima jumătate a filmului regizoarei Julie Taymor, Across the Universe. După o primă secvenţă patetico-kitsch, care fixează tema şi maniera în care se va lucra cu ea, urmează mai bine de o oră de alunecări fragmentate (trăiască fragmentarismul!) în spaţiu (şi, credeam eu!, timp). Across the Universe e o poveste de dragoste, pe fondul luptei împotriva războiului din

Vietnam

, brodată pe aproape întreaga discografie Beatles, un fel de videoclip-gigant care se chinuie să prindă sens pînă tîrziu spre final. Pe personaje le cheamă, evident, Jude (Hey, Jude!), Lucy (Lucy in the Sky with Dimonds), Prudence (Dear Prudence), numai aşa ca să prindă în bine în text (în avîntul lor artistic, realizatorii trec cu vederea adaptărea textelor ca să se muleze pe sexul personajelor şi, nu o dată, ies nişte contorsionări intresante). Iar finalul e asigurat de cea mai bagatelizată piesă a Beatleşilor, de la Mircea Radu citire, "All we need is love"... Ce să spun, ieftin pînă la sfîrşit, cu mici excepţii. Cîteva secvenţe care dau bine, pierdute printre toate celelalte pastişate sau parodiate (intenţia folosirii lor e ambigua de la un capăt la altul) după Hair, The Wall, Jesus Christ Superstar şi atît de multe altele.

Povestea fochistului-artistului Jude şi a iubitei lui burgheza-marxista-revoluţionara Lucy te ameţeşte cu ideologia ieftină (a mi se ierta această ieşire... ieftin e felul în care e pusă pe ecran), fără nici o miză. La fel şi fragmentele care se vor psihedelice, unde prostul gust frizează absolutul.
Ca să concluzionăm, cam aşa ar arăta o notare pentru Across the Universe: imagine=varza, muzica=varza (nu ma refer la Beatles, care's geniali, ci la ce au adus nou realizatorii filmului, adica nimic), coregrafie=varza, efecte=varza, story=varza. Se pare ca nimeni din cei care au dat puit acest Across the Universe nu a vazut diferenta intre "a re face varza" si "a face o mare varza".
Nota: Nu am omis intimplator nici secventele ce trimit la filmele Beatlesilor, dar prefer sa nu le comentez. Sau poate doar atit... VARZA.

Praf de stele, nu praf in ochi

2008-01-05T13:33:00.000+02:00

In 2007, Stardust a primit un premiu. Unul singur, pentru "filmul trecut cu vederea" în anul care a trecut. La noi a rulat, din cîte ţin eu minte, în a doua parte a anului, dar n-am avut timp sa ajung la vizionare. La sfatul lui M. totuşi i-am dat de urmă şi m-am bucurat că am făcut-o. Dar nu pentru că ar fi ceva out of the ordinary din punctul de vedere al creaţiei cinematografice, ci pur şi simplu pentru poveste.

Stardust e un basm stufos, cu foarte multe personaje, cu multe planuri şi cu gust postmodern. Tînărul Tristan porneşte să-i caute blondei - deci frumoasei - satului o stea căzătoare. Tot o stea căzătoare caută şi vrăjitoarea Lamia (Michelle Pfeiffer) şi surorile ei, iar aceeaşi stea o caută şi fiii unui rege (Peter O'Toole), ca să obţină succesiunea la tron. O întrecere în toată regula, în care se mai amestecă şi un unicorn, şi o vrăjitoare, şi un hangiu şi un pirat efeminat (kinda gay), jucat de Robert de Niro. In rest, totul e destul de simplu: boy meets girl, boy and girl fall in love, boy and girl overcome the bad ones, being helped by the good ones, boy and girl live happily ever after. Aşa cum spuneam, un film potrivit pentru cei care gustă o poveste bună şi pentru cei care mai au vreme să se mai dea copii pentru vreo 2 ore.

*Stardust, R. Matthew Vaughn, S. Matthew Vaugh, Jane Goldman, Neil Gaiman (novel), A. Charlie Cox, Peter O'Toole, Rupert Everett, Michellle Pfeiffer, Claire Danes, Robert de Niro, UK-SUA, 2007.

Tragedii cotidiene

2008-01-03T21:17:00.000+02:00

Din toată euforia trecerii anului am ieşit cu primul meu Haneke. Cu Al Şaptelea Continent am trecut în noul meu an de cinefil. Şi dacă vreunul crede, la fel ca mine, că fiecare, la începutul unui nou an, sîntem la un pas de depresie, atunci filmul de mai sus te poate aduce chiar pe culmile disperării.
Prezentarea de pe imdb e succintă şi, parafrazată, sună cam aşa: o familie îşi dă seama de problemele pe care le are, în momentul în care fiica lor, Evi, se preface că e oarbă pentru a atrage atenţia asupra-i. Atunci, Anna(mama) şi Georg(tatal) se hotărăsc să emigreze în Australia. Să-i spunem "Australia", deocamdată, pentru că, aşa cum ştiţi toţi, nu am de gînd să povestesc finalurile filmului. (Deşi îmi e mult mai greu să fac demonstraţii fără să dezvălui finalul). Pentru mine, personal, filmul a ridicat două probleme majore, una tratată de Michael Haneke (regizor şi profesor, în acelaşi timp) în Al Şaptelea Continent şi o alta mult mai personală, legată de receptarea extrem de subiectivă a filmului.

Prima e, fără nici un dubiu, problema alienării. A celor care renunţă, care aleg să rupă, să distrugă orice legătură cu "lumea asta". O familie care devine o insulă în toată arhitectura capitalistă, care nu se mai regăseşte în supermarkteuri, în slujbe, afaceri, în toată rezistenţa de pe o zi pe cealată. La sfîrşitul Războiului Rece, treziţi din pat şi din sex cu ştiri despre Gorbaciov şi Saddam (mîini de fier sau de catifea ale unor lumi îndepărtate, prezente doar prin intermediul ştirilor radio) Anna, Georg şi Evi sînt o "familie obişnuită". Stau la cină, consolează victime aflate în pragul depresiei, promovează în funcţii, au afaceri, moşteniri... suportă cu stoicism tot ce curge în jurul lor. Atunci, de ce se hotărăsc să emigreze în al şaptelea continent (pe care, aici, îl voi păstra sub numele de Australia)? Unii cronicari vorbesc despre o "moarte afectivă" prin care trec cei trei membri ai familiei. Din contră. "Moartea afectivă" este a lumii în care sînt obligaţi să se mişte cei trei, lume în care nu mai poţi fi un individ şi o unitate într-o masă de oameni. De aceea, Evi încearcă să atragă atenţia asupra ei, de aceea Georg va lua decizii majore în ceea ce priveşte viaţa profesională, de aceea, toţi trei aleg să migreze spre Al şaptelea continent. Critica lumii mass-mall-media este atît de dură încît te sufocă, te contaminează, pe tine, cel care eşti dincolo de ecran, prin urmare dincolo de acel scut protector al Atenei, cum considera Krakauer.
Oricine ar putea spune că o tragedie e o tragedie, dincolo de orice încercare de prezentare artistică a faptului cotidian (la urma urmei). O tragedie are mari şanse de a sensibiliza pe oricine (fapt pentru care "ameninţarea tragediei" stă la baza marii majorităţi a creaţiei artistice actuale), am putea spune. Atunci, unde vine rolul lui Michael Haneke. În transpunerea în imagini a atmosferei psihice, fără ostentaţie - şi asta e un mare lucru. Secvenţele lungi, depersonalizarea, o lume a obiectelor, mai degrabă decît una a fiinţelor, a automatismelor, a posesiunilor care ne posedă, pînă la urma urmei. O mortificare a lumii, în care suprimarea individului e cea mai mare tragedie nu din pricina morţii neaşteptate, ci a vieţii netrăite. O lume care te înghite asemeni pîntecelor nesfîrşite de balene (cum am învăţat odată cu Iona şi Sorescu). Haneke pune, în Al şaptelea continent, angoasa pe ecran. Cu cadraje "prinse" mai degrabă de la Antonioni, cu ritmul lui Bunuel, însă cu un mesaj-manifest care te duce mai degrabă la Tarkovski, regizorul austriac duce cu un pas mai departe "culmile disperării", înstrăinării, alienării pe care fiecare au încercat să le aducă pe ecran. Psiholog, filosof şi cineast (prin formarea academică), regizorul austriac aduce pe ecran o tragedie tipică ai cărei protagonişti nu se află nicidecum în mîna destinului potrivinic, nu fac gesturi necugetate sub influenţa iraţionalului, ci, ca nişte tragedieni moderni, plănuiesc totul pas cu pas, aleg să "plece".
Care e atmosfera celui de Al şaptelea continent. Aşa cum aminteam mai sus, Haneke mizeză pe suprimarea personalităţii personajelor pînă spre final. Marea parte a filmului, în afara momentelor de tensiune prihologică, Anna şi Geirg, în principal, sînt doar nişte corpuri. Nişte obiecte mişcătoare conectate la o serie de "aparate", reprezentate de obiectele asupra cărora insistă regizorul. La Haneke, nimic nu pare să existe dincolo de cîmp - cinematografic vorbind. Între cîmp şi hors-champ nu există decît foarte puţine legături, şi acele de factură narativă. Haneke reuşeşete să-şi ducă familia pe o insulă veritabilă, departe de tentaculele cotidianului, în care nu mai contează decît intensa trăire afectivă, în care materialul nu mai este o opţiune, iar renunţarea devine principalul motor de evadare. Un film pe care îl recomand - dar cu precauţiile necesare celui care se pregăteşte să guste din otravă.

Nota: Al doilea punct este, aşa cum am spus, unul exterior filmului şi îl voi trata într-un post ce va urma şi ţine de felul în care "realitatea" poate deveni un factor atenuator pentru imaginaţie. Despre măsura în care ne afectează mai puţin "tragedia" decît transformare ei în act artistic.

*Der Siebente Kontinent (The Seventh Continent), R. Michael Haneke, S. Michael Haneke, Johanna Teicht, A. Dieter Berner, Leni Tanzer, Birgit Doll, Austria, 1989

2007-12-20T16:54:00.000+02:00

Dragii mei... ca asa am invatat ca se incepe o scrisoare... imi pare rau - din nou - ca am neglijat blogul subsemnatului, timp de aproape jumatate de luna. Cu voia lui Dumnezeu si a colegilor mei de serviciu, lucrurile se vor rezolva din 3 ianuarie.
Deocamdata va spun Sarbatori fericite, iar orice post de anul acesta va fi doar accidental. Desi nu cred ca va fi unul, pentru ca am de combatut puternic in Man.in.fest pe unul foarte destept. Trebuie forta si meditatie...
Va multumec ca m-ati vizitat, ca v-am placut sau nu. You kept me alive. Hug u all. Si ne vedem anul viitor, cu mai multe forte si mai multe proiecte... is pe teava.

subsemnatul, deocamdata, I.D. Kine

Odiseea

2007-12-09T18:04:00.000+02:00

Am puţină răbdare pentru filmele despre război, oricît ar fi de bune. Nu mă incită deloc subiectul. Nu sînt sensibil la morţi sau la drame post-"apocaliptice" şi cred că cel mai tare mă enervează eroismul - mai rar război fără eroi - şi toată dezlănţuirea de arme, muniţii, figuranţi care sar cît mai spectaculos în aer, de cele mai multe ori numai pentru a încadra teme banale.
Nu e şi cazul lui Michael Cimino şi al epopeii americano-vietnameze şi retur, de mai multe ori, The Deer Hunter. E unul dintre cele mai complexe filme, nu atît despre război, cît despre mutaţiile, rănile pe care le lasă războiul nu atît în oameni, cît în umanitate. Pe aproape 3 ore, protagonistii filmului (tineri si frumosi, pe atunci, copii ai filmului, care vor deveni legende) schimba experienţele cotidiene cu cele belice, trec prin încercări înfiorătoare, se întorc în paturi de femei lăsate în aşteptare, trec prin infern (unul mai degrabă psihologic, decît material)... şi pentru ce? Pentru ce dau viaţa pe moarte, echilibrul pe nebunie, fericirea pe tragedia mocnită ce arde cotidianul? Pentru America. Pentru ca, la sfîrşit să intoneze, parodic, amar (?), acel God Bless America.

"No one gets left behind" e deviza lui Michael (Robert de Niro) care, asemeni lui Odiseu, se întoarce mereu după oamenii săi - prietenii săi Steven (John Savage, care, la numai un an după The Deer Hunter va juca într-o altă producţie critică la adresa războiului din Vietnam - Hair) şi Nick (Christopher Walken), perduţi în vălurile acestei Circe, care a fost războiul din Vietnam.
Alături de ei, superbissima (mai degrabă la bătrîneţe, deşi nici la tinereţe nu era de evitat) Meryl Streep. Toţi în roluri foarte bune, în spatele unor personaje complexe, lucru ce le-a adus nominalizări la Oscar, dar şi un premiu pentru Walken, în 1978.

The Deer Hunter e de văzut, e unul dintre cele mai complexe filme despre războiul din Vietnam, despre impactul pe care evenimente majore îl au la planul redus al unui grup uman restrîns. E odiseea americană, la al cărui final nu se află Penelope sclipitoare, nici lîna de aur a argonauţilor, ci numai multă mizerie şi suferinţă, în care sentimentele luminoase contrastează mai abitir.

Film cald, unde reci

2007-12-07T01:44:00.000+02:00

Tocmai am ieşit de la documentarul lui Alexandru Solomon despre Radio Europa Liberă. "Cold Waves", mai exact. Impresionant de bine făcut, deşi romanţios şi dulceag pe început, îşi revine în a doua parte şi devine mult mai echidistant. Plusurile sînt însă mult mai multe, iar cei care nu l-au văzut pînă acum cred că ar trebui să-l vadă. Poate că-l găsiţi pe undeva, pe reţea (nu încurajez pitratarea acestui film, deşi cînt de acord cu ea, în principiu) sau poate se mai întoarce la ceva cinema.
"Cold Waves" spune poveste Radioului Europa Liberă trecînd prin momentele cele mai importante ale acestui bastion al democraţiei româneşti. Nuanţările sînt extrem de subtile şi inteligente, e interesant să le cauţi înţelesurile, iar maturitatea analizei din documentarul lui Solomon îl face să fie cel mai bun documentar pe care l-am văzut ever. Şi asta, mai ales că nu sînt un fan al filmului documentar.
Imaginile cu alimentarele goale, cu cozile imense le ştiam la nivel de poveste. Nu le-am văzut niciodată ca imagini cinematografice - la realite nue. De aceea, m-au socta putin, numai gindincu+ma la parintii mei care au trecut prin asa ceva - identificarea subiectivă functionează din plin. Pasajele cu securistii, cu vecinii lui Goma, cu Monica Lovinescu is extraordinare. Clujenii o pot revedea pe Ana Hompot şi pe Doina Cornea. Iar unii pasionati de gruparile mafioto+teroriste, il pot auzi pe Carlos Sacalu. Dar si pe Plesita.
Sint multe de vazut, de aceea va trimit sa vedeti filmul si felicit toata echipa care a lucrat la acest documentar esential.

Si se facea ca Seinfeld era o albina

2007-12-02T00:02:00.000+02:00

Deci, am vazut acum citeva seri Bee Movie, cu Jerry Seinfeld, mare comeback dupa ce a facut istorie cu cele 9 sezoane de Seinfeld. Vorba vine. Bee movie ii asa de sec, ca, numai la o poanta de final am reusit si noi sa ridem mai bine. In rest, un fel de zimbete si incercare de a-ti da seama ce are Bee movie in comun cu Seinfeld. La un moment dat, mi se parea ca parintii albinei din respectiva animatie semanau izbitor cu The Seinfelds. Nu era doar o parere. Asa era. Am incercat sa vad care-i George, care-i Elaine, care-i Kramer, dar nu l-am identificat decit pe Newman intr-un functionaras de la fabrica de miere.

Poate a fost o grila gresita, dar e riscul la care s-a expus Jerry lansind o animatie in care sa se implice - si la nivel de advertising - atit de puternic. Daca admitem ca Jerry a facut istorie cu serialul, putem sa spunem, cu buna credinta, ca la Bee Movie nu i-a iesit.
Jerry e o albina, care-si da seama ca oamenii le fura munca si-i da in judecata - sa trecem peste impulsurile insectifilo-erotice ale anumitor personaje "incredibile" din film. E un fel de drama animata, putin peste Ratatouille la sectorul umor, putin sub acelasi sobolan gastronomic la nivelul animatiei. O sa fie cu siguranta pe lista oscarizabililor, insa, eu unul, daca ar fi sa judec doar dupa calitate, nu i l-as da.
In parte, Bee Movie e ca eseurile alea idoate pe care le faceam cu viata unei albine, cum e sa fii pisica, cum e sa fii puiul de la KFC - asta-i alta poveste. Un eseu argumentativ de clasa a 5-a, pigmentat de glumitele unui jerry seinfeld care se zbate sa iasa din retorica lui "care-i faza cu...".Pentru copii ii bunicel, pentru adulti ii bla bla, daca n au chef de povesti, pentru cei carora le plac povestile (aviz Cru), postu asta trebuie sarit.

*Bee Movie, R: Steve Hickner, Simon J. Smith, S: Jerry Seinfeld, Spike Feresten, A: Jerry Seinfeld, Renee Zellweger, Matthew Broderick, SUA, 2007

Ce a mai mincat Hannibalu, canibalu

2007-12-01T23:11:00.000+02:00

La un canibal nu iti permiti sa te intrebi CE a mai mincat, ca de aia e canibal, sa manince Homo mai mult sau mai puţin sapiens. Atunci trebuie sa intrebi PE CINE a mai mincat canibalul, in cazul nostru Hannibalul. In Hannibal Rising, tinarul Hannibal maninca mult si bine, mai ales obrajori. Eu unul am pierdut sirul Hannibalismelor la Hannibal. Deci nu am vazut Red Dragon. Mea culpa. Dar pe asta, cu copilaria acestui super-erou aproape pe invers, l-am vazut. Despre asta e Hannibal Rising. Mai exact, micul Hannibal traieste in Lituania celui de-al doilea razboi mondial, are castel, are familie, are o sora, pe Mischa, cu M (o sa vedeti de ce), vin nemtii, vin rusii, avionul nemtesc se loveste de tancul rusesc, booom, nu mai e familia, urmeaza trauma. M. spunea ca esenta psihanalizei ii in intrebarea Tell me about your childhood and your mother. Acolo bate si Hannibalu asta, al patrulea in serie. O sa vedeti, nu va spun mai multe, si va trimit la el, cu observatiile de rigoare.

Daca va asteptati sa fie prost, ca un al nşpelea sequel, nu e chiar asa. Daca va asteptati sa fie bun, nici chiar asa nu-i, ii chiar super prost pe alocuri, da are mult singe si se pare ca prinde la gagici (la cinema Arta, erau numai cupluri si ea se vira adinc in el. e demonstrat ca horrorul e bun afrodisiac. fata e speriata, brandu e mai tare). Are femei frumoase - de data asta la femme de Hannibal nu mai e Jodie Foster sau Julianne Moore, ci Li Gong, care a mai fost o delicatesa asiatica in Memoirs of a Geisha, The Curse of the Golden Flower sau 2046. Ce nu are. Nu ne explica cum dracu a ajuns Hannibalu asa de rafinat, da numai niste ipoteze slabute. Mizeaza nu pe tortura, ci pe omucidere lipsita de imaginatie. Ii, pina la urma, facut ca un film pentru prosti, desi mie, care m-am dus la film cu ideea ca o sa fie un film super-stupid (din cauza ca vazusem nr4 din Saw si ii infiorator de prost) mi-a priit ca horror fara pretentii. V-as spune sa-l vedeti, ca sa completati seria. Dar sa va ginditi ca e mult sun nivelul celorlalte trei. Si Hannibal, fara Hopkins, ii frectie la un picior de lemn.

*Hannibal Rising, R: Peter Webber, S: Thomas Harris, A: Gaspard Ulliel, Li Gong, Dominc West, UK / Czech Republic / France / Italy / USA, 2007

Soundtracking

2007-11-24T01:26:00.001+02:00

Ieri vorbeam cu o batrina care-mi spunea cum, acum ceva ani, ii placea sa mearga cu toata familia cu autobuzul. Nu la plimbare in parcuri sau paduri, nici prin catedrale prafuite, ci cu autobuze si trolee. De ce? In autobuz se intimpla mereu ceva. Cineva se cearta, cineva plinge, cineva pute, cineva vorbeste tare la telefon, cineva se impiedica, asculta manele. Autobuzul e o lume in sine. O specie se inmulteste in autobuz, autistii asemeni mie, cu castile de la player in urechi, indiferenti la cine mai cade (e mai greu de ignorat, odata mi-a lesinat un usti in brate), la ce mai birfesc babele samd, samd.
Citeodata, asa, cu playeru in urechi, cu Editors, Interpol sau Ian Brown... sau poate chiar Pale Young Gentleman, sint actor pentru x minute, intr-un film de scurt metraj sau intr-un videoclip de succes. Lumea se misca in ritmul muzicii, gasesc acele elemente ale peisagiului mobil si imobil care se potrivesc, ocii mi se misca ritmic, asemenea unei camere de filmat, mai mult traveling, mai putin cut. Un fade out masiv (to black) daca sunt foarte obosit, cadre von trieriene daca sint in troleu si se zbintuie masiv (da doamne subiect nefericit, asuprit si trist in cadru).
In fond, ce e si soundtrackul filmelor, dincolo de un companion armonios sau contrapunctic la fire filmului in sine. De la pianistii care acompaniau filmele mute... to set the mood... la coloanele sonore profi, create de compozitori care mai de care, speciali pentru anumiti regizori, drumul a fost, cu sigurata lung. Nevoia insa, aceeasi. Aceeasi cu a noastra, a autistilor muzicali, care ne infudam castile in urechi si ne dam la deal si la vale in ritimul muzicii.
So, if you see me dancing, either i'm happy, or i'm crazy. Either way, i'm happy.

Ticalosii

2007-11-24T00:45:00.001+02:00

"Nu-mi mai place democratia", spunea un personaj central din Ticalosii lui Serban Marinescu. Film lansat destul de discret in Romania lui 2007. Nici nu avea de ce sa faca valuri, nici nu cred ca ar fi trebuit sa treaca dincolo de ecranele televizoarelor. O noua "demascare" politica, o parabola a unei tari de rahat si a politicienilor ei asemeni mirositori. Un fel de "in direct din haznalele puterii". O conspirita sau o "demascare". Chiar ma intreb daca diferenta asta mai conteaza. Ce e cu pestii mari si cu pestii mici, cine va minca pe cine si, in fond, ce ne ... grija pe noi toti.
Revin la Ticalosii, un film care readuce pe ecrane marile nume ale scenei si ecranului romanesti, Masculine, cu preponderenta, caci politica romaneasca poarta numai pantaloni. La fel si presa, carevasazica. Din punct de vedere cinematografic, nimic spectaculos. Nici la prestanta actoriceasca (atit de 90ista, atit de Sergiu Nicolaesciana, fi-i-ar comisarul vietii!). Nici nu stiu de ce l-am vazut. Nu vi-l recomand decit daca sinteti mari fani Nasul sau Luis Lazarus. Sau daca vreti cu orice pret sa vedeti filme romanesti. Greata de viata politica si mediatica pe care o sa o primiti va la fel de mare ca in viata reala.
Daca ar fi sa inaintam in film, spre sfirsit, greata e in floare. Nu de situatie descrisa ci de cit de prost poate fi manageriata o asemenea "parabola". De ce dracu faci un film in care aduni oameni ca Visan, Iordache, Albulescu, Malaele, Dinica sau Popescu, daca le dai niste jeguri de partituri si-i reduci la nivelul unui "eveniment", "scandal", manageriat de stimabilul Dan Diaconescu In Direct. Care e miza? Simplu. Niciuna. Daca ar exista unOTV al filmelor, la fel cum exista unul al presei, atunci Ticalosii lui Marinescu ar fi, cu siguranta, cel mai puternic candidat.

PS> Am facut un experiment. Daca nu te uiti la film si asculti numai replicile, e intocmai ca la teatrul radiofonci. Sa fie, totusi, acesta un film?

PS> Catre domnul Serban Marinescu: daca faci un gust in care dezvalui mocirla si prostul-gust, nu trebuie sa faci din obiectul artistic insusi unul de prost gust.

Viata mea si nostalgiile

2007-11-23T23:18:00.000+02:00

Cine ar putea intelege mai bine Nostalgia (de data asta e chiar Nostalgia lui Tarkovski) decit cel care traieste aproape in fiecare zi in doua lumi ireconciliabile, doua lumi pe care nu le poate impaca niciodata si nici nu doreste acest lucru. Exista la noi vorba aia cu sufletu-n rai si cu... Nu, asa nu poti fi. Fiecare zi e, pe rind, rai, purgatoriu si iad. Si purgatoriul e cel mai trist. La fel cum o ambulanta care trece in viteza si cu sirenele urlind mi se pare mai trista decit moartea insasi. Acolo, la celalalt capat, e cineva care nu stie daca moare sau daca supravietuieste, acolo e incertudinea.
Nostalgia este viata noastra de zi cu zi. Cel putin a unora dintre noi. E batrina care isi poarta florile moarte din Someseni, ca sa le vinda la piata pe citiva lei paralei (paraditi si ei). E femeia trecuta de "intre doua virste" care-si ascunde vinataile sub ochelarii de soare sau fondul de ten care cade ca tencuiala. E batrinul fost "comunist convins" care tiriie o sacosa de rafie soiasa prin malluri luxoase si care trece printre ceasurile scumpe, parfumurile si mai scumpe si hainele cele mai scmpe, ca sa ajunga intr-o mizerie de supermarket de unde isi ia ouale cu 10 bani mai ieftine, zaharul poate cu 20, uleiul tot asa. Trec in fiecare zi pe linga oamenii astia. Sint purgatoriul meu de fiecare zi. Am sute de povesti la fel, povesti culese si brodate ulterior. le-as putea spune, dar M. m-ar intreba "si ce e cu asta". Si eu n-as sti ce sa-i spun. Doar ca asta vad eu in lume, iar daca ea e o oglinda, asa sint eu acum. Altfel, dar la fel de rupt ca altadata.
Nostalgia e tragedia "viniturilor", a oamenilor dintre lumi, a Corei-Persefona, traitoare si la lumina soarelui si indaratul dintilor Cerberului. Poti sa mori? Poti. Pentru un ideal? Pentru o lume mai buna? Nebun sa fii precum Domenico. Lumea profetilor a murit, iata-l pe nebun. Din vedeniile lui nu ramine decit un strigat, de durerea cea mai trupesca, mai fizica, de auto-ars pe rug.
E romantios tot ce am scris mai sus. Nu intru in Nostalgia, pentru a nu tulbura niste figuri iconice pe care le pastrez de acolo. Poate ca pentru cei care nu l-au vazut o sa fie o tema de discutie, poate ca altii deja l-au trecut la indexul romantelor sovietice. Insa Nostalgia este mai mult decit un alt film de Tarkovski, cu apa, ciinele, calul, omul insemnat, ingerii putrezinzi, mama, sotia, copilul, poezia, credinta. Nostalgia e oda noastra, a viniturilor, a celor care am lasat o lume in urma, in cautarea uneia mai bune. Si tot asa, si tot asa.

Eu si baietii mei dintr-a treia.. a patra, a cincea, a sasea

2007-11-19T21:04:00.000+02:00

Dedicated to "the boys"...
Acum sa va vad. Am ajuns si la un serial care-mi place foarte mult, despre niste tipi cool, scunzi, care injura mult si vorbesc la telefon cu Jesus, in timp ce Satan si-o trage cu Saddam. Yeap. South Park, Colorado, locul unde sint ridiculizate si moralizate toate scandalurile, prejudecatile, prostiile, egocentrismele, miturile societatii americane. De curind, C. mi-a dat adresa site-ului care are toate episoadele din South Park, de la sezonul 1, la 11 (ultimul episod este The List, adica 11-14). E vorba de www.southparkzone.com.

In principiu, pentru cei care n-au vazut nici un episod (mi-e greu totusi sa cred ca exista acel cineva si, daca exista, trebuie sa dea fuguta la site sa vada un episod... poate chiar doua) e vorba de patru pusti, Eric, Kyle, Stan si Kenny (you, bastards!) care injura mult, fac multe prostioare, dar au si un cadru pe masura, in care sa se desfasoare. South Park, Colorado, este oraselul tuturor perversiunilor, tuturor minoritatilor, culorilor politice, evenimentelor extra-ordinare, -terestre, -conjugale.
Nu prea am cum sa va vorbesc mai aplicat despre cei patru, singura solutie fiind sa iau toate episoadele la rind. Tot imi vine sa spun, "stiti episodul ala cind..." Nu pot sa fac asta, asa ca fac o lista:
episodul preferat> Woodland Critter Christmas, sezonul 8
personajul principal preferat> Cartman, desi eu personal is mai mult un fel de Stan
personajul secundar preferat> Butters, la distanta f. mica de Mr(s) Garrison
animalul preferat> soricelul ala care se pierde in fundul lui Mr. Slave, Lemmiwinks

cea mai buna aparitie in travesti> mina lui Cartman in Taco flavored kisses... ai, ai muchacha :))
cea mai bine ridiculizata vedeta> Michael Jackson, urmat de Oprah
cel mai tare serial de animatie, evident, South Park.

PS> si chestia aia cu "The Simpsons already did it"... geniala.

Kine 500 si regrete

2007-11-19T20:44:00.000+02:00

Dragii mei blogofili, cu parere de foarte bine tin sa va anunt ca azi, nu stiu exact la ce ora, My Daily Kinetherapy a ajuns la 500 de vizitatori. Nici nu visam, atunci cind am inceput, ca va puteti uita atitia pe blog, in mai putin de o luna. Va multumesc tuturor, cei care ati fost doar in trecere, care v-ati mai jucat cu linkurile si mai ales celor care au postat si comentarii. Va stiti voi, sinteti favoriti la vizionarea de 24 de ore.
Regretele. Evenimente din viata mea reala ma vor tine departe de blog in anuminte zile. Imi pare rau, mai ales de mine si de mansarda mea. Voi incerca sa nu se vada acest lucru. Sa fiu in fiecare zi cu un post nou pe blog. Mai greu va fi sa-mi tin promisiunea cu eseul de la Kine Plus. Nu incerc sa evit tema deocheata, ci doar o voi amina.
Va multumesc pentru intelegere si pentru vizite,
D.I. Kine

Nea Ne(i)lu, iluzionelul

2007-11-17T00:10:00.000+02:00

Doar unul - altul - dintre filmele din 2006 despre magie şi magicieni este şi Iluzionistul (the Illusionist), creaţia lui Neil Burger, despre care, imdb-ul ne informează că a terminat faculta la Yale. Şi cam atît. Nici filmele lui nu sînt prea numeroase, de poţi să le numeri pe degetele de la o mînă - dacă ai fi extraterestru şi ai avea numai 2. Scenariul e adaptarea unei povestiri despre magicianul Eisenheim şi despre povestea lui de dragoste. Prin urmare, să vă aşteptaţi la un romance cu gust dulceag şi cu un plot bazat în totalitate pe puterea magiei. Chiar cu o distribuţie specială - Edward Norton, Paul Giamatti şi tentanta Jessica Biel (care a dat în copt după al Şaptelea cer) - filmul nu are nimic de cîştigat.

Mai spectaculos pe partea de magie decît The Prestige, dar incredibil de dezamăgitor ca realizare, Iluzionistul e un film în care nu am crezut după primele 10 minute. Şi pe care l-am văzut doar pentru comparaţie. Şi pentru Jessica Biel. Care e o ducesă. De ea se îndrăgosteşte fiul unui meşteşugar. Care prinsese ceva drac de magie. Dragoste. Is despartiti. Se reintilnesc. El magician, ea logodnica printului mostenitor al imperiului habsburgic. Mai mult nu spun.
Nici nu are rost să spun mai mult, dacă tot nu vi-l recomand. Nici măcar ca pass time într-o sîmbătă ploioasă.

*The Illusionist, R: Neil Burger, S: Neil Burger, A: Edward Norton, Paul Giamatti, Jessica Biel, 2006

Cherchez les femmes...

2007-11-16T22:46:00.000+02:00

Reîntîlnirea cu Oliver Parker, regizorul comediei britanice I Really Hate My Job, a fost una de bun augur, în marea ei parte. Acum cîţiva ani, împreună cu M. mă distram copios cu ecranizarea excelentei piese a lui Oscar Wilde, The Importance of Being Earnest. Într-o vreme cînd comediile sînt cele care-şi ating, după părerea mea, cel mai greu publicul - pentru că, trebuie să recunoaştem că marea lor majoritate sînt cretine - comedia lui Parker face sălile să se înece în rîs. Cultivă un umor "cult", ca dintr-o revistă de femei cu pretenţii, un pic chic, un pic cosmo, un pic intelectualizat - dar nu prea mult, să nu sară umorul în meditaţie.
I really hate my job e un film la care vă garantez că o să vă destindeţi, că o să vă dea o oră şi jumătate de haz de necazul cotidian şi cu care, o mare parte vor empatiza. L-am văzut cu M. (alt M.) azi şi ni s-a părut haios, cu excepţiile de rigoare - în special finalul. Pe care ştiţi bină că n-o să vi-l dezvălui. Pe scurt, e vorba de cinci femei, de toate vîrstele, originile şi opţiunile sexuale, care sînt nevoite să facă faţă unei ture îngrozitor de pretenţioasă în restaurantul în care lucrează şi, în acelaşi timp, să-şi privească în ochi speranţele trădate sau pe care le-au trădat. Un fel de mers pe jăratec, cînd în jurul tău sînt numai ape răcoroase. Isteria, panica, frica, teama, atracţia sexuală, incertitudinea, crizele... da, crizele... un univers feminin (dar nu numai) care se află la cotitură.
Cele cinci actriţe au primit roluri care le prind foarte bine: naiva Suzie (Alexandra Maria Lara - actriţă germană de origine română), focoasa Rita (Oana Pellea - care nu se află la al doilea ei rol într-un film străin, aşa cum neverificat scria Alex Leo Şerban, ci la al 6-lea, dacă e să luam în calcul şi coproducţia Nostradamus. Românii au putut-o vedea atît în filmul maghiar White Palms, proiectat acum doi ani la TIFF, în horror-ul Haute Tension şi, unii, poate şi într-un film făcut în anii 80, în Germania de Est), intelectuala Alice (Shirley Henderson), autoritara Madonna (Anna Maxwell Martin) şi aroganta Abbie (Neve Campbell). Fiecare vine cu o poveste care creşte în spatele ei, un eşec, un drum închis. Mai puţin Suzie, naivă şi percutantă, un fel de spiriduş shakesperian.
Parker exploatează o adunătură de sentimente feminine - tipice! - ducîndu-le pe toate "al borde de un attaque de nervios" şi plusînd pe comicul de limbaj şi de situaţie. Ce iese? Nu Almodovar, bineînţeles, deşi, pe undeva, lucrurile par să semene la story, dar o comedie mult peste celelalte, uşor de văzut pentru o parte a publicului şi extrem de relaxant pentru ceilalţi. Şi cinci femei, numai una şi una, cărora, dacă le-aş întîlni, le-aş mulţumi pentru o după-masă de vineri cu zîmbetul pe buze. Sau poate vorbeşte doar empatia... sau paharul.
P.S.: Filmul e, săptămîna asta, la cinematograful Arta, din Cluj.

* I Really Hate My Job, R: Oliver Parker, S: Jennifer Higgie, A: Alexandra Maria Lara, Neve Campbell, Oana Pellea, Shirley Henderson, Anna Maxwell Martin, UK, 2007.

Atacuri murdare în doi

2007-11-13T22:01:00.000+02:00

Nu ştiu dacă am crezut vreodată în magie şi magicieni mai mult de simplele ghiciri incredibile de dame de pică şi opt de treflă. Adică undeva mai jos de genunchiul broaştei. Nici nu am avut ocazia să văd magicienii "in action", iar dincolo de asta, am ştiut că este mereu un truc. Asta ar fi şi concluzia Prestige-ului fraţilor Nolan, dacă am lua-o aşa, tot de la genunchiu broaştei.
Prestige e un thriller de succes, lansat acum un an, pe care M. l-a ales pentru că voia ceva mai bun decît eternele horror-uri cu adolescenţi şi fără monştri pe care le mai vedem cînd avem chef, timp şi cînd nu-i Seinfeld. Un film despre magie, ca pretext, şi despre obsesie în subtext. E vorba despre cît de mult poţi ataca pentru a dobîndi Prestigiul, despre ce poţi sacrifica şi despre cine are ultimul as în mînecă - după ce au trecut toţi ceilalţi patru.
Prestige e povestea a doi magicieni care încearcă să se depăşească unul pe celălalt, să se autodepăşească în acelaşi fel, să spargă barierele lumii solide. Castingul este excelent cu un Christian Bale - noul icon al soft&bad boys (mai mult soft, după părerea mea) - şi multifaţetatul Hugh Jackman, de data asta un Wolverine care anticipează momente ale rolului pe care îl face în The Fountain (Aronofsky, 2006). Alături de ei, Michael Caine, Scarlett Johansson şi, special guest, David Bowie.

Revenind la ideea filmului - tentat să o pun cu I mare, dar nu vreau să vă sperii - dincolo de atacurile murdare (eternul schimb de replici între cel care merge pe the safe side of the street (Angier) şi pe cel care inovează (Borden) despre ce presupune "a-ţi murdări mîinile") focusul cade pe limitele psihice şi fizice ale individului. Fragilizare şi revenire. Atac prin surprindere, anticiparea atacului, contracararea lui înainte ca acesta să se fi născut. Nu există personaje curate (în afară de personajele lui Caine - un fel de Gandalf al magicienilor secolului XIX - şi ale cîtorva victime necesare în curgerea poveştii). Toate au mîinile murdare. Selecţia celui mai bun pare să se facă aleator, deşi mecanismul scos la iveală de sub maşinăriile complicate de creat iluzii este foarte bine pus la punct. Şi deja poate am spus prea mult.

E un film pe care nu cred că trebuie să-l rataţi, mai ales că va completa imaginea unui alt cuplu de scenarişti-regizori-producători, fraţi, nu de cruce, ci naturali. Christopher şi Jonathan Nolan (care au lucrat împreună mai ales pentru scenariile de la Memento şi de la viitorul film din seria Batman - The Dark Knight, care se va lansa în 2008) devin cu un film ca The Prestige un cuplu promiţător, nu de calibrul celebrilor fraţi Coen, dar, în orice caz, peste fostele speranţe care s-au cam veştejit odată cu trecerea Matrix-ului, fraţii Wachowski. Şi iarăşi revenim la tema dublului, excelent folosită în The Prestige. Pe care vi-l recomand. Şi am pus punct. Punct. Să nu rataţi citirea reciprocă a jurnalelor, ca formă inteligentă de dezvoltare a scenariului.

*The Prestige, R: Christopher Nolan, S: Jonathan Nolan&Christopher Nolan, A: Hugh Jackman, Christian Bale, Michael Caine, Scarlett Johansson, SUA, UK, 2006.

Oficial ne merge porno

2007-11-12T11:21:00.000+02:00

Dragilor, votul s-a incheiat, iar rezultatele sint cele pe care cred ca le-ati intuit inca din prima zi de in care v-ati prezentat la urne. Deci, mai exact, 55% dintre voi vor sa stie cum stam cu expunerea corpului si cu limitele artistice ale pornografie in lungmetrajul de fictiune. Asta o sa si fie tema eseului - suna scortos, dar nu va fi, desi va fi mai mult decit un simplu post - din luna noiembrie, publicat, mai exact, in 30 ale lunii. Va promit ca veti afla ce citi si ce vedea (nu vom putea evita pozele si ma gindesc lacum voi putea limita accesul bebelusilor pe blog). Cit despre celelalte teme, poate ca vor ramine teme de dezbatere, cind voi lansa si acest lucru pe blog. Ramine cum am stabilit, oficial ne merge porno.

Restul e tăcere

2007-11-10T01:38:00.000+02:00

Nu vreau să aduc aici argumente pro-musical. Cine îl gustă, să-l guste în continuare, cine nu, să stea departe de el. Numai eu ştiu cîţiva care se feresc de gen, ca dracu de tămîie. Pentru mine, musicalul, ca şi animaţia, e genul cinematografic cu cea mai mare posibilitate de mişcare în ritmul imaginaţiei, fără a pretinde - din punctul de vedere al realizării, nici o legătură cu realitatea, marşînd chiar pe ignorarea acesteia. Dar ce mijloc mai bun pentru propagandă decît cele două, ambele uşor de asimilat şi luate în "neserios" de varii.

Îmi aduc aminte că, pe Hair (cel mai complex musical ever, după umila mea părere), M., C., A. şi cu mine am făcut încă de la început lectură de identificare. Eram dincolo de produsul artistic, eram revoltaţi, stupefiaţi, dezamăgiţi. Cu Hair am deprins un fel de simţ al libertăţii - da, e cuvîntul de ordine în film - de luptă împotriva a ceea ce credeam că e împotriva firescului şi naturalului. Între noi fie vorba, era şi perioada în care mîncam pe pîine şi ne înfioram privind documentarul lui Stere Gulea despre Piaţa Universităţii. Sînt convins că fiecare dintre noi am intuit, la un moment dat, că am putea fi un personaj din Hair, că nu am avea limite, că lumea e făcută să militezi pentru dreptate, pentru libertate... în primul rînd personală. Pentru conjugarea fericită a celor două momente cinematografice - completate, cel puţin la mine, de Jesus Christ Superstar - cred că şi acum ar trebui să le mulţumim celor două profesoare speciale pe care le-am avut în acei ani.
Despre ce e de fapt Hair-ul lui Milos Forman. Într-un cuvînt e despre liberate (religioasă, sexuală, socială, artistică), îmbrăcată în ceea ce a fost principalul scop, manifestul împotriva războiului din Vietnam. A fabricii de ucis tinerii americani şi populaţia Vietnamului. Tema e frecventă în anii 60-70, Hollywood-ul găzduind destul de mulţi pacifişti. E povestea tînărului cowboy Claude Hooper Bukowski care-şi părăseşte Oklahoma bucolică doar ca să participe la războiul din Vietnam. Ajunge, bineînţeles, în rău-famatul Central Park, ocupat de hipioţi coloraţi şi dănţuitori - că doar e musical - care trăiesc în aşteptarea Erei Vărsătorului. Adică cum? Sodomy, fellatio, masturbation (can be fun), LSD, hare krishna, electric blues, dead in space, 16-year-old virgin şi tot tacîmul. Tot ce se întîmplă e nebunia manifestă a unei generaţii care calcă în picioare toate graniţele (cu preţul, egoist asumat cîteodată, de a-şi părăsia familiile - v. Woof). Nu există nici ţări, nici religii, nici rase, nici inhibiţii sexuale. Fiecare îşi poartă cu sine numai corpul şi mintea - le exhibă.

Ai putea scrie tomuri intregi numai făcînd portretul unei generaţii (musicalul original e lansat pe scenă cu 11 ani mai devreme decît filmul, în 1968) pornind de la Hair şi demontînd bucăţică cu bucăţică versuri, muzică şi coregrafie. Cel mai impresionant, în tot acest sens, este felul în care Forman se ocupă de halucinaţiile lui Claude, ca efect al sfintei împărtăşanii cu LSD, cum totul se rupe, totul alunecă într-o pastă psihedelică plăcută ochiului şi minţii, un drog cinematografic în sine. Nu rămîne decît să vă împărtăşţi cu el. Pentru că, aşa cum shakespeare-ian, hamletian se încheie Hair-ul, restul e tăcere.

Hair, R. Milos Forman, S: Gerome Ragni, James Rado, A. John Savage, Treat Williams, Beverly D'Angelo, Coregrafia: Twyla Tharp, SUA, 1979

Veniti la film

2007-11-09T14:33:00.000+02:00

Pentru toţi cei care sînt din Cluj sau care au drum prin Cluj săptămîna viitoare, trebuie să lansez următoarele invitaţii la film, pentru că, slavă Domnului... este din plin. Deci:
Luni, 12 noiembrie, ora 17.00, Clădirea Universităţii Babes-Bolyai, sala 10, et. 1, proiecţia filmului german Viata celorlalti.
Marţi, 13 noiembrie, ora 17.00, Festivalul Filmului Mut, Casa Tranzit, strada G. Bariţiu (ora 19.00 Tabu de Murnau - 1931)
Miercuri, 14 noiembrie, ora 17.00 un film de Janovics Jeno (1917), ora 19.00 la Passion de Jeanne D Arc (1928), Casa Tranzit, strada G. Bariţiu.
Miercuri, 14 noiembrie, continua proiectia filmelor din programul Cinema Politic, la Casa de Cultură a Studenţilor.
Joi, 15 noiembrie, ora 17.00, filme româneşti mute, ora 19.00 - Der Sonderling, Walter Jerven (1929), Casa Tranzit, strada G. Bariţiu
Vineri, 16 noiembrie, ora 19.00, Three Ages, Buster Keaton, Casa Tranzit, strada G. Bariţiu
Pentru mai multe informaţii intraţi şi pe http://www.tranzithouse.ro/actual.php

Visul bate viata

2007-11-07T19:42:00.000+02:00

El este Ivan. Sau, mai degrabă, el ar vrea să fie Ivan. E Ivan cel din vis, unde e fericit, unde se titlul filmului e plin de sens. Copilăria lui Ivan este primul film de anvergură al lui Andrei Tarkovsky, cel cu care s-a impus la marile festivaluri internaţionale şi cu care a atras atenţia marilor regizori, critici şi scriitori ai momentului. Ivan e copilul cu două copilării. Una marcată de răzbunare şi una plină de dragoste şi de joc. În realitate, e copilul-spion, mereu în faţa luptei (imagine care a dus şi la interzicerea filmului de către Hruşciov), tăios şi dornic de răzbunare, dar la fel de capricios ca un... copil. În vis, Ivan e un copil banal. E blond, se joacă pe plajă, se "indragosteşte", merge în camioane pline cu mere.
Contrastul nu rămîne numai la nivelul poveştii, ci pătrunde adînc în imaginile pe care le creează Tarkovsky. Înunericul războiului, mocirla, apocalipsa cotidiană, nebunia contrastează orbitor cu visele eclatante pe care le are Ivan.

Fericite, visele au totuşi un "vierme" în ele. Războiul şi moartea se insinuează în visele lui Ivan. Caii rod din merele căzute, zgomotul de mitralieră întrerupe cîntecul cucului, pe plajă se ridică un copac uscat (acelaşi poate pe care, în ultimul film al lui Tarkovsky - Sacrificiul - tatăl şi fiul încearcă să-l readucă la viaţă). Din visele lui Ivan muşcă viermele realităţii, aşa cum copilăria sa este devorată de război, de ură şi de răzbunare.
În Copilăria lui Ivan, Andrei Tarkovsky îşi începe atît suita marilor personaje şi teme (pe care le va amplifica în Călăuza, Nostalgia, Andrei Rubliov, Oglinda sau Sacrificiul), arată că fimul poate deveni premisa meditaţiei şi începe să "sculpteze în timp".

*Copilăria lui Ivan (Ivan's Childhood), R: Andrei Tarkovsky, S: Vladimir Bogomolov, A: Nikolai Burlyayev (Ivan), Valentin Zubkov, Yevgeni Zharikov, Rusia, 1962

Secretul unui white collar zombie

2007-11-07T00:48:00.000+02:00

Mărturisirile pe care vi le voi face în continuarea poate vă vor şoca. Sînt de culise, din culisele cele mai îtunecate ale vieţii mele de cinefil... Mă uit la Desperate Housewives... si imi cam plac. Bine, mai mult mi-au placut primele sezoane decît astea mai noi, deşi ultimul e chiar destul de bun. Mecanismele le sînt foarte bune. Un umor tuciuriu - nu e chiar negru - cinci tipe cu care ajungi să empatizezi, situaţii limită, brodate pe un mare fond de soap - sau ca sa-i zicem mai pe sleau: telenovela, americanească de data asta.
Ce tu Bergman, Tarkovski, Fellini, Aronofsky, Coppola - tată şi fiică - şamd, cînd poţi să ai 40 de minute de minitragedii familiale, mistere uşurele, care nu ţin mai mult de 2 episoade, toate împachetate după modelul unui sandviş 100% american în morala- povestea -invatatura de la inceput si de la final. "Tema de casă" pe care noi, cei care din cind in cind simtim nevoia să ne jucăm de-a gospodina cu pretentii, trebuie să o luăm în serios şi să medităm. Ce sînt prietenii, ce sînt încercările, care e rolul tatălui, care ne sînt responsabilităţile faţă de copii, ce înseamnă boala, ce sînt deviaţiile sexuale, ce e homosexualitatea, ce înseamnă să pierzi un copil, ce înseamnă să ucizi, ce e o nevastă adulterină, ce e un soţ infidel... multiplicaţi asta cu aproape 80 de episoade si veţi avea un ghid moral al societatii americane actuale. Un fel de "Invataturile lui Lynette, Bree, Susan, Gabrielle, Edie şi Marie Alice, către noi, gospodinele".
Şi încă o dată mă gîndesc cît ne este permis să ne "prostim", cit de mult trebuie să ne atingă la sentimente asemenea filme despre care toţi convenim că sînt oarecum de duzină. Sînt serialele zilelor noastre, junk-food-ul sentimental de fiecare zi. Cert e că, atunci cînd vii obosit, cu neuronii făcuţi praf şi cu dureri de cap infernale, opţiunea pentru asemenea seriale (pentru că nu am evitat nici faza Friends, nici faza Lost) e una mult mai uşoară. Ele sînt deliciile unui white collar zombie.

Kine Plus

2007-11-05T00:40:00.000+02:00

Am primit sfaturi de la prieteni dragi să ridic puţin nivelul blogului. Alţii, în schim, mi-au spus că-i prea scorţos. Mă declar prins la mijloc pentru că fiecare, în felul lui, are dreptate. Drept urmare, deocamdată voi încerca să mă prind în joc şi să propun o temă de eseuri lunare. Eu îmi asum să fac unul dintre ele, dar pe celelalte le aştept de la cei interesaţi. Nu dau limite, doar stilul trebuie să fie eseistic. La începutul fiecărei luni voi anunţa o serie de teme, pe care sper să le votaţi, iar tema cîştigătoare va fin Kine plus-ul săptămînii. În cazul în care unii sau alţii vor fi interesaţi, vom încerca să le şi publicăm pe un print. Dacă ne iese figura. Aşa că de acum, intraţi şi pe linkurile din secţiunea Kine Plus.

Nostalgia

2007-11-04T21:31:00.000+02:00

Nu. Nu e vorba nici de Tarkovski, nici de Cărtărescu. Sînt doar nostalgii, nu ale mele personale, ci şi ale creatorilor de film din România. Sînt melodiile comunismului românesc, atît de dulci şi schizoide, nostalgii care aduc aminte de speranţe şi ratare.
Occident: Noi în anul 2000... Dap. EU în anul 2000 tocmai făceam 18 ani. Major. Major breakdown. Cînd nu vom mai fi copii... fals. Still a child. Vom face ce-am văzut cîndva. Dap... vom fura, vom minţi, vom cenzura, îi vom săpa pe ceilalţi, vom munci tot mai puţin, vom poza în "eroi". Noi în anul 2000, cîntec frumos, ratare sublimă, extraordinar de bine a prins pe coloana sonoră de la Occident. Îmi aduc aminte cum m-am luminat cînd l-am auzit. Nu era nimic ironic, era poate doar trist, dar era deja "din alt film".
Moartea domnului Lăzărescu: Cum e oare... Asta da potriveală. Asta da moştenire "de Aur". La fel ca în Occident, şi rîndunicile ciripeau despre cum e dragostea: asta e moştenirea, asta e România schizofrenică, despre ea vorbim (sau cintam). Nu despre optimism, ci tot despre moştenitorii unui monstru mincinos şi violent. E melodia pe care, probabil, părinţii noştri dansau, "dance the lack away". Dictatura cu ochi albaştri ştia să cînte frumos, ca un fermecător de cobre, nu cobre de prima mînă, ci cobre cu dinţii scoşi, care nu mai ştiau de mult cum era "altădată".
De atunci, top of the tops: Liceenii: Ani de liceu. Unde dracu era ursuletul. De ce era în pod? Eu de ce n-am avut ursuleţ. Ciudat, dar nu-mi aduc aminte să fi avut multe jucării înainte de 90. După aceea au apărut casetofonul, televizorul color. Îmi aduc aminte că, la el, la televizorul Samsung, care a crăpat la primul tăznet, am văzut prima dată Ferma animalelor. Nu mai ştiu care era ocazia. Poate că făceam un an de libertate neocomunistă. Eram mai mulţi în cameră - poate era un Revelion - erau părinţii mei, cred că şi naşii (atenţie, amintire nesigură) şi ne uitam la Ferma animalelor. Poate că cineva ar fi trebuit să spună "Porcii!". Cobrele, libere acum, nu mai aveau dinţi, nu mai aveau chef să muşte, nu ştiau să o mai facă. Ce a rămas se vede în filmele noii generaţii de cineaşti români.
De ce nostalgii? Tocmai am dat peste un CD cu melodiile astea din vremea "aia" şi pe care, inspirat, cineva l-a denumit "Cîntecele noastre toate". Nu ale noastre, ale generaţiei Pionierii 2000, ci ale părinţilor noştri. Dar, aşa cum moştenirea lor e şi a noastră, toate cîntecele astea nu sînt de fapt şi ale noastre? Aş vrea să vă dau versuri, dar aş lungi poate prea mult povestea. Cred totuşi că ar ieşi un post-poem-muzicalo-comunist cu final optimist (ca in 1990). Deci, maestro, muzica:

Tot ce-a fost în viaţa mea odată, voi lăsa uitării
Iubite, bună seara, te-aştept ca din cer
Gura ta-i un poem de nebune dorinţi
Timp, încotro mergi, spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?
Femei sunt multe-n lumea asta mare
Noaptea se lasă în mahala
Şi zboară ca nişte zmei
Ca să mi te fac nevastă, am dus viaţă de năpastă
Lasă-mi toamnă pomii verzi, uite, ochii mei ţi-i dau
Copacul demn se-nalţă în grădina mea, ameţit de soare, de lumina grea
Zeci de blocuri rîd în soare argintii
Ştiu cu frunzele vorbi şi cu stelele tîrzii
Şi dacă ne place stăm chiar pînă-n zori de zi
O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră
Ei îi vorbiţi în locul meu şi spuneţi ce-aş vrea să spun eu
De-ai fi tu salcie la mal, m-aş face rîu la umbra ta
Vine sau nu vine, daţi-mi un răspuns
Poartă tu iubirea noastră, prinsă-n gingăşia ta
Eram copil, în primii ani de şcoală
Iertaţi-mă, dar n-aţi văzut vumva o fată?
Mi-a şoptit o viorea, c-o să-mi dai inima ta, Truli, truli, dragă
E-o lume minunată, în care veţi găsi
Cînd iese badea la cosit, iese şi mîndra la prăşit
Eternitate, iubirea mea,
Să nu-ţi fie-n viaţă bine, că nu m-ai iubit pe mine
despre toate ştiu azi ceva, dar nimic despre taina ta
Timpul te-nvaţă atîtea lucruri noi Aş da orice să-ntorc timpul înapoi
Mă întreb chiar şi-acum unde eşti
Am vrea să fim, adeseori, prea fericiţi, nemuritori
S-avem noi mîine, Aur şi pîine
Prefă-te că mă mai iubeşti
Cînd soarele răsare, în prag de dimineaţă

PS: În grădina lui Ion, toate păsările dorm
Şi în fiecare dimineaţă, îmi stă tot cu felinaru-n braţe, este Ionel, bată-l norocul!

Şi nu, nu m-am apucat de poezie =))

Roming cu un R sau ce nu ştiu cehii despre România

2007-11-02T21:03:00.000+02:00

Cum poţi să spui despre un film că nu ţi-a plăcut per total, dacă totuşi îi găseşti un punct tare major - cum ar fi scenariul şi prestaţia cîtorva actori (2, max 3)? Nu toată lumea poate înţelege un răspuns de tipul: filmul e mediocru, dar... Aşa aş vrea să se înţeleagă şi aprecierile care urmează despre Roming, coproducţia ceho-română, cu plusuri la cehi şi minusuri la românii reprezentaţi de MediaProPictures.
Ce aduc cehii? Un scenariu foarte coerent, bine lucrat de un scenarist talentat (Marek Epstein), cîţiva actori buni - nu foarte mulţi - un regizor peste medie. Ce aduc românii? Pe Jean Constantin, care demonstrează că face excelent faţă provocării unei asemenea producţii, şi pe vocea aia enervată cu sonorităţi de Electrecord şi care-mi aminteşte mai mult de Vacanţa Mare, Axinte şi Garcea, decît de un lungmetraj de ficţiune, cu o poveste atît de bună în spate.
Filmul merge pe două poveşti, cea a lui Somali, cel mai mic rege al tiganilor şi pe a trioului Roman, Juro şi Stano, care pleacă într-un americănesc road-trip, în regăsirea voită sau forţată, a identităţii (tradiţii, cultură, poveşti) comunităţii rome.
Dar nu asta e cel mai important, ci pretextul găsit de bătrînul Roman, care îşi dă seama - şi aici vine partea pe care nu o ştiau cehii despre România - că, spre deosebire de celelalte popoare cu vechime şi tradiţie, romii nu au şi ei o epopee a lor, care să-i definească. Bineînţeles, Ţiganiada nu circulă în ceheşte şi poate că nici în rromanes. Dar pretextul rămîne unul valabil şi epopeea care iese din mîinile lui Roman e una extraordinară, care prelucrează miturile, credinţele şi legendele romilor. Cam cum scria Budai-Deleanu: "Să fie preceput ş-alte neamuri a Europei preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rânduită, adecă ritòrica şi poesia, cum au înţălesu-o elinii şi romanii, o! câţi eròi slăviţi să ar ivi dintre vàrvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminaţi, lipsind, întru neamul lor şi pe vremile când au trăit, un Omèr ş-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ş-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, şi Ahil, tăria şi zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântăreţul Omèr?"
Ca şi în Ţiganiada, Roming mizează pe comic, pe parodie. Miza e aceeaşi iar în vizor e luată o comunitate care, deşi e transnaţională, păstrează aprximativ aceeaşi moştenire. Umorul e unul simplu şi subtil, cu mai mari şanse dacă nu se băgau afurisiţii de români.
Nu vă sfătuiesc să scoateţi banui din buzunar să-l vedeţi, deşi s-ar putea să aflaţi mai multe despre cultura rromanes, să ascultaţi cîntece ţigăneşti, să vedeţi femei frumoase, naturale - nu ca în Şatra - şi să vă prindeţi ce aveau în comun ţiganca şi păsărica în mintea preşedintelui Băsescu.

Domnul J. merge in America

2007-11-01T21:52:00.000+02:00

Tocmai am terminat de văzut - acum nici 30 de secunde - de văzut penultimul film al lui Alejandro Jodorowsky (nume greu de scris, deci J. de acum înainte), Santa Sangre. Vechiuţ, chiar vechi. 1989. După aceea a mai facut Rainbow Thief şi, dacă e să ne încredem în Imdb, o să mai facă unul, care se va numi King Shot. Domnul J. e un regizor cu atîtea fetişuri încît îl poţi identifica din milioane de regizori. E încarnarea grotescului, a carnavalurilor putrede, a nebuniei religioase (în majoritatea filmelor lui cu greu poţi separa sentimentul religios - de multe ori tratat parodic - de erezie).
Pentru cei care n-au văzut filmele domnului J, care, de la debutul lui din 1957 nu a facut decît 7 filme, trebuie să insist să fie, pe cît posibl, parcurse în ordine cronologică. Pentru că filmele lui par să putrezească ele însele pe măsură ce trece timpul. Primul lui lung-metraj, Fando y Lys este cu siguranţă cel mai integru, aseptic dintre toate. Urmează nebuniile cu El Topo şi The Holy Mountain, unul mai nebun decît celălalt, apoi e Tusk - pe care nu l-am văzut încă - şi apoi vine acest "contaminat" Santa Sangre.
De ce contaminat? Pentru că, deşi foloseşte aceleaşi reţete, aceleaşi figuri mitologice care îl definesc, creează un thriller (poate e singurul pe care îl poţi încadra într-un gen) cu un final pe cît se poate de american.
Puteţi spune că, totuşi, intenţia este iarăşi de a lua în rîs, de a trege pe sfoară (lucru la care se pricepe, v. Holy Mountain), dar totuşi există un dezechlibru major între prima parte a filmului (J.iană par excellence) şi cea de-a doua, unde o ia pe mize mici, pastişează la greu din Hitchcock (v. Psycho), fiorul religios, chiar şi cel ce se trăgea dintr-o mistică orientală, dispare dincolo de o poveste psihologică deja spusă.
Ce e interesant de urmărit sînt puţinele simboluri şi metafore pe care le mai aruncă în joc (faţă de El Topo, de exemplu), pentru a vedea în ce fel a putrezit imaginarul domnului J, cel care s-a jucat atît de mult cu personaje mutilate fizic şi psihic, suferinzi de boli incurabile, de răni pe care J. a încercat mereu să le exhibe.
Mizează într-adevăr din nou pe voyeurismul nostru bolnav, însă îl îndulceşte cu ceva feeling fast-food. Carne, sînge, dar şi mult ketchup şi muştar, să nu cadă greu la minţile obeze. Cu asta s-a ales domnul J. cînd a mizat pe America.

Ratare, ratare, ratare... fara indurare

2007-10-30T20:22:00.000+02:00

Am citit acum citeva minute textul lui Valerian Sava despre reusitele, dar mai ales ratarile, anului 2007. Pe aici pe la noi, pe la romani, bineinteles. Si asa, dragii mosului, ca sa fiu putin oral, mi-am adus aminte de cit de bine m-am distrat la filmul (zic unii) Cristinei Ionescu, Dupa ea. Povestea ar fi fost destul de simpla daca regizoarea nu si-ar fi simtit in singe pulsiunile creator-artistice de la Tzara, Voiculescu si Eliade citire. Adica de la Tzara a inteles ca arta are succes daca e o "amestecatura", de la Voiculescu stie ca pasiunea e ca Lostrita (care, da, e un peste si nu o blonda =)) ), iar de la Eliade a prins niste misticisme care puteau fi asezonate usor cu o povetse telenovelistica romantioasa. In principal, e un tip (jucat de Dragos Bucur - actor care inca mai astept sa ma dea pe spate cu un rol mai rasarit) casatorit, care lucreaza intr-o agentie de publicitate si vede o gagica pe strada - de mai multe ori - si i se scoala apetitul in el. Uita si de nevasta si de copila si merge dupa gagica cu pricina.
Faze memorabile si de neinteles:
1. Dragos Bucur, intr-o scena extrem de tensionata, de maxima incordare psihica pentru personaj, trebuie sa spuna, pe intelesul prostilor din sala: "Cred ca imi pierd mintile...". Mai bine il aratau tinindu-se de cap si bagau un intertitlu...
2. Fetita, care pare supradotata si cu ceva la idei la mansarda, ii spune tatalui: "Tati nu fi ipocrit", la care mama are o criza de isterie, urla la ea ca de ce foloseste asa cuvinte si o trimite in camera.
3. Mama, care pe tot parcursul e bovinizata ca personaj, ii spune tatalui virtual adulterin "Spune-mi ca totul e in regula si sa mergem acasa sa mincam". Supriza maxima, Dragos Bucur chiar ii spune "Totul e in regula, hai sa mincam". Ceea ce demonstreaza inca o data ca dragostea trece prin stomac.
Astea-s doar o parte pe care nu am putut sa le uit pina acuma. In rest, coincidente peste coincidete, depresii, trairi abisale... of, of, of si vai, vai, vai. La sfirsit un fisssssss colosal si totusi nu e cel mai prost film romanesc de anul asta.
Sintem o cinematografie mica, ce-i drept, daca facem din toate rebuturile un eveniment, numai ca sa stim ca existam si ca regizorii romani care au impact in strainatate au o "patrie" din care au plecat. Ca exista film si dincolo de Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Caranfil, Nemescu - ca sa-i numesc numai pe cei mai tineri. Teama-mi e ca, vorba poetului, la asa filme, asemeni viitor.

Cine dracu mai e si Cehia asta?

2007-10-29T21:45:00.000+02:00

Mi-a fost intotdeauna greu sa-mi dau seama ce defineste o cinematografie nationala si n-am putut-o disocia de suma tuturor trasaturilor pe care le ia din natia cu pricina si pe care le da mai departe in lume. Un fel de propapagator de clisee, dar pus pe ecran, deci la indemina oricui. Poti spune ca exista o cinematografie ruseasca, una vietnameza, una italiana, una franceza, una sud-africana si sa le mai si gasesti, pe deasupra, trasaturile distincte? Nu se poate reduce totul numai la nivelul temelor si atunci singura diferenta sta in "povestea despre sine", in actorii si decorurile care imbraca tema?
Chiar daca unii m-au bestelit, ca ce dracu sa cauti la "filmele studentilor cehi", despre care scriam zilele trecute, ca ce dracu poti sa zici despre Cehia si ce poti sa vezi daca sint numai filme studentesti, mi-am facut timp azi sa trec pe la Casa Municipala de Cultura din Cluj pentru o ora si jumatate de animatii cehe. Ce am inteles? la unele nu mare lucru prntru ca organizatorii s-au mai gasit subtitrarile. noroc ca animatia, mai ales cea scurta, poate trăi liniştită şi fără marionete vorbitoare sau voci din off.
Portret al Cehiei, liber-desprins din suita de scurt-metraje de animatie:
1. cehii au probleme cu băutura. prima animatie pe care am vazut-o era despre doi "bade" care, acompaniati de două gagici in costume populare si cu gurite dulci si gonflabile, se bateau pentru o sticla de votka. in al doilea se bateau doi parinti alcoolici, urmatorul era despre un pirat care da de dracu din "dragoste" pentru rom etc etc.
2. cehii au o cultura patriarhala. caricatural, un singur scurt-metraj prezenta o femeie "always on top", dar se miza pe schimbarea rolurilor în familie, deci mama prelua şi toate defectele tatălui (alcoolica, afemeiata - adica abarbatata - violenta); in rest, barbati si numai barbati si cupluri de genul lolek si bolek (ăstia erau polonezi, da tot pe acolo)
3. cehii sint destul de tradiţionalişti şi ataşaţi de valorile populare (a se citi etno)
4. cehii sint mai aproape de est decît de vest (chiar daca sînt plasaţi în Centru)
5. cehii au umor, in proportie de 70 la suta
6. si cehii cred, la un moment dat, in barza, mos craciun/hristos
7. nu mai stiu, dar trebuie sa fie 10.
8. asta e 8
9. asta e 9
10. cehii cred in prietenie.
poate ceva-ceva se poate desprinde pentru a da o forma cit de cit cehiei. a cehiei si nu a cinematografiei ei, pentru ca, asa cum am mai spus-o, un concept ca "cinematografie nationala"
nu-mi este nici pe departe clar. Ma intreb, in perspectiva asta, cum arata cinematografia romanească, desi in cazul romaniei avem de-a face foarte usor cu un cinematograf-mim, un cinematograf-oglinda, care reda ceea ce vede, in tuse ingrosate.
E o chestie de identitate la mijloc, un joc de-a cine sintem si ce ne face interesanti in tot tabloul asta global. si pina la urma, pe noi, romanii, ne mai face ceva interesanti dincolo de comunism, baronei de la coltul strazii, copii orfani si spitale ale mortii?

Disconnected.

2007-10-28T11:13:00.000+02:00

Din cauza baietilor de la Electrica, cei care ne ofera o pana de curent in fiecare seara si baga marastiul in bezna, si a switch urilor de la UPC care se dau peste cap la fiecare asemenea pana, blogul va lua o pauza, pina miine (sper) din pricina lipsei de kilobaitzi la fundul laptopului. Pentru simbata ar fi trebuit sa cititi despre Moarte la Venetia (Luchino Visconti) si azi despre Together al lui Moodysson. O sa le reportez pe alte zile.
Pentru cei care sint din Cluj, trebuie sa anunt ca miine, luni, incepe un festival de filme cehesti, la Casa Municipala de Cultura, din Piata Unirii, undeva dupa 0ra 18.00. Revin miine cu amanunte. cel putin pentru miine stiu ca e vorba de citeva ore de scurt metraje.

Until it sets

2007-10-26T19:50:00.000+03:00

Sunshine, ultimul film al lui Danny Boyle mi se pare ratarea perfectă. Mai ales dacă e să-l pui în descendenţa cronologică a lui Trainspotting. Numai cronologic se pot lega cele două, pentru că între cele două nu mai există nici o altă legătură. La fel cum nu poţi să faci nici o legătură nici cu The Beach, nici cu A Life Less Ordinary sau 28 Days Later. Între Trainspotting (un film cu multe plusuri din partea mea... cu multe degete în sus) şi Sunshine stă un regizor care pare să zică: hai că le pot face pe toate. Cît de bine i-au ieşit... la asta închidem ochii.
Prin ce păcătuieşte Sunshine si de ce mi se pare ratarea perfectă? Pentru că mi-a fost ciudă, foarte ciudă, ca la toate lucrurile care încep bine şi se termină ca dracu(l).
Sunshine e un SF - ce altceva? - care pune eterna problemă a extincţiei soarelui, a imploziei şi dispariţiei acestuia. Un grup de cercetători şi tot felu(l) de specialisti se duc, cu o bomba in virf de racheta, sa-l reaprinda. Inevitabil, mai fusese un alt grup care facuse acelasi drum si, surpinzător!!!!!!! nu s-a mai intors. de ce oare, de ce oare? Asta e o intrebare... mare.
La inceput firul narativ se leaga placut, mizînd pe inevitabilele erori umane. Căci, firesc, ce e mai înspăimîntător cînd eşti prins în spaţiu, decît să greşeşti. Plusurile filmului ţin de ce jocurile cu lumina şi culoarea, unele dintre ele fiind extrem de reuşite. Aşa că prima jumătate a filmului rezistă atît vizual, cît şi ca story. Obsesii, greşeli, îngrijorări... umane.
De la un moment dat, totul se rupe, şi regizorul, scenaristul, actorii (ei mai putin) o iau cu toţii pe ulei. Dintr-odată, filmul începe să copieze fidel story-line-ul din Event Horizon, "monstrul-dezumanizat-de-obsesie" intrînd în scenă ca un mare fîsssssssss. Finalul? Nu o să vi-l dezvălui, pentru că sînt total împotriva acestei metehne a unor comentatori, dar vă spun numai că Boyle e fan Bruce Willis. O să înţelegeţi voi.

Am obosit, domnule Bergman!

2007-10-25T20:44:00.000+03:00

Plănuiam mai de demult să fac un studiu extins despre Ingmar Bergman. L-am amînat pe mai tîrziu, poate nu foarte tîrziu.
Săptămîna trecută am văzut primul film din ceea ce e cunoscut drept trilogia bergmaniană despre Dumnezeu. Adică Through a Glass Darkly - Winter Light - The Silence. Through a Glass Darkly e povestea unei femei - fiică, soţie, soră - abia întoarsă dintr-un sanatoriu, cu o boală psihică ce se tot agravează şi care, în delirurile sale, amestec de carnal şi sacru, îl vede pe Dumnezeu. De fapt, pe Dumnezeu îl aşteaptă o întreagă lume iluzorie, în care Karin (Harriet Andersson) se scufundă în timpul crizelor sale. Dumnezeul lui Bergman e Godot al lui Beckett... două figuri care aproape că se pot confunda. Dacă Godot nu vine, măcar personajul lui Bergman îl vede pe Dumnezeu. Citez din memorie... "Dumnezeu e un paianjen imens, cu faţa împietrită, care încearcă să mă pătrundă (penetrate - în engleză, deci putem liniştiţi lua şi trimiterea sexuală a cuvîntului)".
Karin din Through a Glass Darkly e doar una din măştile Femeii Bergmaniene. Şi nu supralicitez cu majusculele. Femeia lui Bergman e o fiinţă prinsă între două lumi, puternic interiorizată - rar apar figuri feminine luminoase în filmele sale si singurul care-mi vine acum în minte e cel al Miei, din A şaptea pecete... Da, şi a Sarei din Fragii sălbatici (ambele, jucate de Bibi Andersson) - care se zbate tăcută pe marginea abisului, ruptă în bucăţi de identităţile sale sociale şi psihice. E mama, e soţia, e sora. Toate femeile din filmele lui Bergman fiind un tribut adus femeilor din viaţa reală, datorită puternicelor similarităţi cu momente din biografia regizorului.
De data aceasta, Karin se luptă cu Dumnezeu. Cine e Dumnezeu pentru Bergman? E conştiinţa individului că există ceva, că trebuie să existe ceva dincolo de moarte. Cred că aşa ar fi cel mai uşor de spus: Dumnezeul lui Bergman e frica de moarte, e spaima că dincolo de moarte nu mai există nimic, că e numai descompunere, că e numai carne putredă. Toate ironiile lui la adresa existenţei lui Dumnezeu, toate personajele pe care le abandonează spaimei, contrabalasate de cele salvate şi pline de speranţă (aici mă întorc la A şaptea pecete) nu sînt decît o împungere a lui Dumnezeu. Ca şi cînd ai zgîlţîi un om leşinat, l-ai pălmui, numai să-l vezi reacţionînd. Să ştii că e viu.
De aceea, ochii femeilor lui Bergman caută mai degrabă în sus, căutarea fiind de cele mai multe ori una interioară. Feţele sînt luminoase, marcate de anxietate sau de renunţare.
Nu am trecut în revistă aici argumentele biografice pentru ceea ce am afirmat. Nu am de gînd să o fac deocadată, ele fiind la dispoziţia oricui atît în interviuri, cît mai ales în cărţile scrise de Bergman, de la autobiografia Lanterna Magică, pînă la aşa-zisele ficţiuni, Imagini sau Copil de duminică.
De ce am obosit, domnule Bergman? De aşteptare.

I had a dream

2007-10-24T18:29:00.000+03:00

O zi foarte proastă, extrem de proastă, cea mai proastă. Panaceu. Time for a dream. Arizona Dream.
Dacă începem cu începutul va trebui să recunosc că Arizona Dream este, după părerea ea, cel mai bun film al lui Kusturica. Nu numai din afara curentului balcanofil, ci dintotdeauna. Are toate ingredientele specifice lui şi nimic din ce aduce în filmele care urmează nu pare să fie proaspăt, după Arizona Dream.
Tensiune de la început pînă la sfîrşit, un climax perfect (sinuciderea lui Grace), vise perfecte, triunghiuri amoroase la fel. Niciodată nu mă voi putea uita la Arizona Dream cu luciditate, cu ochiul "analitic"...
... Şi atunci Emir i-a spus analistului, eat shit and die. This is a dream. Şi atît.
Nu vreau să se înţeleagă de aici că nu-mi place nimic din ce a făcut Kusturica după Arizona Dream. Pentru că ar fi nedrept din partea mea. Dar nu cred că există scene mai bune de "visat cu" decît cele cu şirurile de cadillacuri roz, decît cîinele totemic, decît armata de broaşte ţestoase, decît urcatul la cer (suportat narativ de "pe o scară de maşini"), decît sinuciderea cu un ritual atît de est-european cum este cea a lui Grace, decît penbilul jocului de-a North by Northwest, ruleta rusească... şi sînt atît de multe. Şi nu există moment mai plăcut - pentru mine, în nicunul din filmele pe care le-am văzut - decît atunci cînd, noaptea, Elaine (Faye Dunaway) îi povesteşte lui Alex (un Johnny Depp care încă nu deborda de macho-isme) despre cum ştia că putea zbura, cînd era mică, cum îi era frică să nu afle ceilalţi, ca să nu cadă, cum cameră o învăluie, se roteşte în jurul ei, o cuprinde... cum, de pe scaunul ei, pare că zboară.
Dincolo de replicile demenţiale, e nebunia imaginilor, e un regizor care nu-şi cunoaşte limitele, care pare că lucrează instinctiv, plusează şi tot plusează, pulsează. Te face să uiţi cam de tot ce e dincolo de uşile cinematografului, pentru că geografia lui, în ciuda locurilor şi spaţiilor recogniscibile, nu are nimic terestru în ea.
Vă las să-l vedeţi, dacă nu l-aţi văzut, sau să-l revedeţi dacă v-a plăcut. Sînt chiar curios ce momente preferate au cei care au văzut filmul.

P.S. Scuze, dar pe Arizona Dream, aşa cum am mai spus, nu pot să dau decît o colecţie de sentimentalisme... dar nu ieftine.

Kinekoncept

2007-10-23T16:58:00.000+03:00

Argument 1.
Am observat că de ceva vreme încoace cam toate lucrurile trec după un film. Bun sau rău, îmi canalizez energiile negative spre ecran, fie că e în întunericul cinemtografului, fie că e ecranul mic al laptopului. Filmul face bine. Pînă acum, nu am găsit unul care să facă rău. Oricît de bun sau de prost, de romanţios sau de violent.
Drept urmare, în fiecare zi am de gînd să mă invit la film. Să-mi pun retina pe imagini mişcătoare, care pînă la urmă poate că o să facă numai bine.

Argument 2.
De film se leagă mai toate promisiunile mele neîmplinite. Dacă acest blog va merge, atunci greşelile-mi vor fi puţin iertate. Dacă blogul va deveni unul interactiv, atunci, la un an de existenţă vom cîştiga ceva serios: promit să le fac rost de filmul preferat tuturor celor care postează şi vom organiza şi o mega-vizionare... poate chiar de 24 de ore. :)